Amăgirea ideologiei. Cum poate fi evitată transformarea conflictului dintre America și China într-o luptă în cușcă

Competiția ameriacano-chineză riscă să se transforme într-o luptă în cușcă, în care și duritatea și riscurile sunt duse la extrem, iar consecințele, la un asemenea nivel, pot fi catastrofale. Cu o condiție: ca tot mai mulți, și la Washington, și la Beijing să se raporteze la ciocnirea dintre cele două țări ca la una ideologică. În Foreign Affairs, Robert D. Kaplan și Elbridge Colby explică de ce, totuși, filtrul ideologic e tocmai cel la care trebuie renunțat atunci când americanii și chinezi intră în ring.

„Bipartizanatul este exotic în zilele noastre, în Statele Unite, dar cele două părți împărtășesc ceva: o profundă îngrijorare cu privire la China. Întrebată, în februarie, la Conferința de Securitate de la Munchen dacă este de acord cu politica privind China a președintelui american Donald Trump, președinta Camerei, Nancy Pelosi, a remarcat sec, dar sugestiv elocvent: „Suntem de acord în acest sens”. Legislația care sprijină Hong Kong și Taiwan și sancționează oficiali chinezi a fost adoptat cu ușurință, în Congres, anul acesta. Spre deosebire de alte vremuri, azi China are puțini prieteni – dacă are vreunul – pe coridoarele puterii de la Washington.

Chiar și dincolo de Congres, există totuși un acord larg care se formează în întregul spectru politic cu privire la motivele pentru care China reprezintă o amenințare pentru Statele Unite. Pentru mulți, problema ține mai ales de faptul că China este un stat opresiv cu un singur partid, guvernat de un cadru marxist-leninist, al cărui lider, Xi Jinping, a acumulat mai multă putere personală decât oricine, la Beijing, de la Mao Zedong încoace. Atât administrația Trump, cât și candidatul la președinție al Partidului Democrat, Joe Biden, au atacat China pentru istoricul său în materia drepturilor omului, care include, printre alte brutalități, plasarea unui milion de musulmani uiguri în lagăre de concentrare. Kurt Campbell și Jake Sullivan, principalii vectori în ai politicii externe din jurul Partidului Democrat, scriau anul trecut aici: „China poate prezenta în cele din urmă o provocare ideologică mai puternică decât a făcut-o Uniunea Sovietică. . . . Ascensiunea Chinei la statutul de superputere va exercita o atracție spre autocrație. Fuziunea capitalismului autoritar din China și supravegherea digitală se poate dovedi mai durabilă și mai atractivă decât marxismul”.

Criticile aduse Chinei sunt adevărate. Statele Unite se află într-adevăr într-o concurență extrem de serioasă cu China, care îi cere să adopte o linie dură pe multe fronturi. Iar Washingtonul nu ar trebui să se ferească niciodată de abordarea netulburată a guvernului republican și de respectul pentru demnitatea umană. Dar ideologia nu stă la baza problemei dintre Statele Unite și China – chiar dacă elemente din elita marxist-leninistă a Chinei cred că da. Însăși amploarea economiei, populației și masei terestre a Chinei și puterea sa asociată ar cauza profunde îngrijorări pentru factorii de decizie politici americani, chiar dacă țara ar fi o democrație. A privi această competiție ca fiind în primul rând una ideologică ar duce la interpretarea greșită a naturii sale, cu rezultate potențial catastrofale.

Sursele comportamentului chinez

China este un stat enorm, cea mai mare mare putere care a apărut în sistemul internațional de la însăși apariția Statelor Unite, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Speră să stabilească o poziție de hegemonie asupra Asiei, acum cea mai mare piață din lume. Deși Partidul Comunist Chinez (PCC) este mai mult ideologic decât recunosc mulți, motivațiile Beijingului în urmărirea acestor obiective nu sunt în mare parte ideologice.

Foarte probabil, China încearcă să formeze o zonă comercială regională favorabilă economiei sale – un analog modern cu sistemul tributului care a plasat China în inima Asiei de Est, între secolele XIV și XIX. Într-o lume definită acum de barierele în creștere în calea comerțului, China ar câștiga un avantaj enorm din modelarea unei zone de piață extinsă care să se conformeze standardelor sale și de care să beneficieze lucrătorii și companiile sale. Puterea ei hegemonică are, de asemenea, un scop strategic. China s-a simțit demult îngrădită de aliații SUA și de alți rivali. Acum intenționează să oblige statele vecine să primească de la Beijing directive privind securitatea. Și după un „secol de umilință”, China este dornică să stea în picioare, afirmându-și puterea în Asia și nu numai.

Oricât de naturale ar fi aspirațiile Chinei, Statele Unite au un interes primordial foarte clar în a o împiedica să le atingă. Acest interes este cardinal pentru americani: capacitatea de a tranzacționa și de a se angaja din punct de vedere economic cu Asia. Statele Unite pur și simplu nu își pot permite să fie excluse (sau discriminate serios) de pe această piață vastă, în continuă creștere. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, companiile chineze ar avea acces la o cotă de piață mult mai mare, depășind din ce în ce mai mult firmele americane. Statele Unite vor deveni prada pârghiei coercitive chineze, cu prosperitatea americană și, în cele din urmă, securitatea în pericol.

Din fericire, multe alte state din Asia și nu numai doresc să se asigure că China nu poate domina regiunea. Aceste state prezintă o varietate de nuanțe, de la Australia și Japonia la India și Vietnam. Toate, indiferent de aranjamentele lor politice interne, împărtășesc interesul de a-și păstra autonomia față de influența chineză dominatoare. Conduse de Statele Unite, aceste țări pot forma împreună o coaliție pentru a bloca tentativa Chinei de a obține hegemonia asupra Asiei.

Lentila greșită

Construirea unei astfel de coaliții va fi dificilă dacă factorii de decizie politică din SUA insistă să considere competiția cu China ca fiind în primul rând ideologică. Ceea ce este mai rău e că ar putea duce la rezultate mult mai negative decât este necesar. Prin definiție, o luptă ideologică face ca rivalitatea să fie o existențială luptă în cușcă, sporindu-i intensitatea și riscurile. O prismă ideologică în primul rând cere ca Statele Unite să acționeze pentru a transforma statul și sistemul chinez, dându-i la rândul său Beijingului cu atât mai multe motive de a întinde coarda potențial catastrofal pentru a evita înfrângerea. Adevărul este că Statele Unite pot trăi cu o Chină guvernată de PCC, atâta timp cât respectă interesele SUA și pe ale aliaților și partenerilor săi.

O viziune excesiv de ideologică poate bloca potențialul unei relații mai stabile dacă o Chină condusă de Partidul Comunist este dispusă să respecte aceste interese. Americanii au mai fost pe acest drum înainte. În 1954, secretarul de stat John Foster Dulles a refuzat să dea mâna premierului chinez Zhou Enlai – un exemplu de atitudine care a contribuit la eșecul Washingtonului de a exploata diviziunea sino-sovietică și la împotmolirea SUA în Vietnam. Optsprezece ani mai târziu, pe de altă parte, președintele Richard Nixon și consilierul pentru securitate națională, Henry Kissinger, au negociat cu Mao și Zhou în plină Revoluție Culturală pentru a deschide un nou front în competiția cu Uniunea Sovietică. Președintele George HW Bush l-a trimis pe consilierul pentru securitate națională, Brent Scowcroft, să negocieze cu China la doar o lună după masacrul din Piața Tiananmen, din 1989. Acești din urmă lideri americani și-au dat seama că, în competiția marilor puteri, insistența asupra concordanței ideologice sau a victoriei totale este sarcina prostului și, probabil, o invitație la dezastru.

Construirea competiției în principal ca ideologică tinde să transforme fiecare tulburare dintr-o altă țară într-un test care să arate care sistem politic este superior. Procedând astfel, mărește importanța evenimentelor fundamental periferice. În timpul Războiului Rece, acest tip de „sprijin pentru orice prieten” a contribuit la intrarea Statelor Unite în „lungul coșmar național” din Vietnam, unde a purtat un război care nu era necesar pentru a respinge hegemonia sovietică asupra zonelor industrializate din Europa și Asia.

Statelor Unite le va fi greu, dacă nu chiar imposibil, să lucreze cu state mai puțin liberale sau nedemocratice dacă vor vedea lucrurile în primul rând printr-o prismă ideologică. Dar multe dintre cele mai importante state care s-ar putea alătura unei coaliții pentru a nega hegemonia regională a Chinei fie nu sunt democrații, cum ar fi Vietnamul, fie, precum India și Malaezia, sunt democrații pe care mulți le critică ca fiind iliberale. Nici o țară din regiunea critică din Asia de Sud-Est nu este susceptibilă să se califice la titlul de democrație model. Sublinierea excesivă a ideologiei în competiția cu China ar inhiba colaborarea cu aceste țări sau ar risca să le înstrăineze, făcând mult mai dificilă împiedicarea Chinei de a-și atinge obiectivul de hegemonie regională. Nu este util ca Statele Unite să aibă la bord Danemarca sau Olanda, dar nu și Indonezia, Malaezia, Singapore, Thailanda sau Vietnam.

A concepe competiția ca fundamental ideologică este, de asemenea, înșelător. Dacă faci asta, riști să te răsfeți cu himerica speranță că, odată ce democrația liberală se va răspândi în întreaga lume, competiția strategică se va încheia, iar Statele Unite pot colabora în mod pașnic cu state cu aceleași opinii, într-un glob sigur. Această speranță falsă și milenară ridică așteptări nerealiste, mai degrabă decât să-i pregătească pe americani pentru o angajare și o concurență sustenabile în politica mondială.

Prăbușirea Uniunii Sovietice și traiectoria ulterioară a Rusiei ar fi trebuit să-i învețe pe americani că, chiar dacă un adversar atât de formidabil, opus ideologic, renunță și își schimbă sistemul politic, totuși transformarea internă nu rezolvă neapărat tensiunile strategice fundamentale. Rusia contemporană i s-ar putea opune mai puternic Occidentului decât o făcuse Uniunea Sovietică în anii 1980, după destindere, acordurile de la Helsinki și ascensiunea lui Mihail Gorbaciov.

O ierarhie a nevoilor

La începutul războiului rece, Statele Unite s-au confruntat cu o răscruce similară. Unele figuri, precum președintele Dwight Eisenhower, au adoptat o linie dură față de Uniunea Sovietică, dar au ținut cont de necesitatea de a fi selectivi în confruntări, orientând politica externă a SUA către ceea ce el a numit „calea de mijloc”. Alții, precum autorii NSC-68 (influentul raport al Consiliului Național de Securitate 1950 din 1950), credeau într-o abordare expansivă și sistemică a confruntării cu Uniunea Sovietică, o convingere care a ajutat la încurcarea Statelor Unite în Vietnam. Washingtonul se află acum într-un moment similar, într-o nouă luptă de mare putere și ar trebui să aleagă o poziție asemănătoare cu cea a lui Eisenhower.

Nu propunem un realpolitik unidimensional. Statele Unite trebuie să susțină libertatea, guvernul republican și demnitatea umană. Respectarea acestor valori îi va strânge și pe alții din întreaga lume în jurul steagul SUA, va ajuta să demonstreze pericolele închinării în fața Beijinglui și va oferi o forță motivantă eforturilor colective. Și trebuie să recunoaștem că Beijingul însuși gândește în termeni cel puțin substanțial ideologici, chiar dacă competiția nu se referă în mod fundamental la ideologie.

Cu toate acestea, politica externă constă într-o ierarhie a nevoilor. Politica externă – în special într-o republică – ar trebui să servească interesele cetățenilor unei țări. Deși americanii ar putea dori ca China să devină o societate mai liberă și mai dreaptă, guvernul lor nu ar trebui să fie responsabil în a face acest lucru, mai ales având în vedere costurile și riscurile urmăririi unui conflict excesiv de ideologic cu Beijingul. Statele Unite pot și ar trebui să sublinieze cu siguranță respectul pentru demnitatea umană și drepturile politice ca o modalitate de a se distinge de China. Dar factorii de decizie politică trebuie să mențină o perspectivă clară și să fie selectivi, mai ales atunci când miza este atât de mare”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here