Ambasada Chinei din România, o lecție de golănie

Așadar, e ordin pe unitate de la tovarășul Xi Jinping ca ambasadele Chinei să șteargă proveniența chineză a coronavirusului și să facă din el un mândru „cetățean al lumii”.

Cam la asta se rezumă postările furibunde ale ambasadei de la București. Șopârlele venite cu parafă de la Beijing sună astfel, după cum se poate observa din postările recente pe Facebook ale misiunii diplomatice chineze:

1) „Identificarea originii noului coronavirus este o problemă științifică complexă” – nu, nu este o „problemă științifică complexă”, este un salt grațios pe scara mutațiilor al unui virus din carnea de liliac, patimă culinară comercializată în condiții horror într-o piață horror din Wuhan, un salt anunțat de altfel de un toptan de studii virusologice (deci, semnalele de alarmă au existat);

2) „Bolile endemice nu au granițe naționale” – ei bine, aici logica scârțâie un pic, nu prea mai este una a dezvinovățirii, ci pare cu un picior în admiterea cu tupeu, indirectă, a unei posibile vinovății, dar una de genul „Da, am dat cu bâta-n baltă, dar nu e ca și când am fi scăpat din greșeală o bombă nucleară deasupra Parisului, e doar o nemernică de pandemie. Ce, primitivilor euroatlantici, nu știați că pandemiile au prezumție de nevinovăție și se bucură de un cec în alb?”

Apoi, în cârjele aceleiași logici golănești, ambasada Chinei ne aduce la cunoștință că pandemia asta ne dovedește „pe deplin că omenirea reprezintă o comunitate umană cu un destin comun”. Ce frumooos! Cum nu-mi dădeam eu seama că, de fapt, coșmarul e o lecție tandră de umanism. Cum probabil și vânătoarea de uiguri este tot o lecție tandră de umanism. Cum probabil și scandalul uriaș legat de recoltarea de organe de la membrii Falun Gong a fost tot o lecție tandră de umanism.

Mulțumesc pentru demagogia de almanah, dar cred că mi-ar fi fost mai lejer să trăiesc fără să pricep vreodată importanța karmică planetară a unui virus ucigaș și fără să-mi găsesc liniștea într-o sticlă cu spirt. Sigur, nu se poticnește conștiința milenară a lui Xi Jinping de niște amărâți de români care se zbat la terapie intensivă. Nu-i așa, horcăitul plămânilor intrați în colaps este strict un mod privat de-a muri, nu finalitatea unui lanț lung de consecințe agravate de-o secretomanie de stat?

China „face tot posibilul să întindă o mână de ajutor țărilor afectate”, mai baletează pe Facebook ambasada de la București. Să nu încurcăm, însă, nuanțele. Știfturile de consumabile trimise de China (Olanda a retras sute de mii de măști chirurgicale chinezești, pentru că nu răspundeau criteriilor de calitate; 80% din kiturile de testare din Cehia erau defecte; iar testele furnizate Spaniei aveau deficiențe severe în depistarea bolii) sunt pentru cârpit aparențele, un teatru ieftin de soft power care și-a primit și o poreclă pe măsură – „diplomația măștii”. Câțiva saci cu măști defecte ca să cumperi frica de moarte. Ce să spun, un troc profitabil.

Pe scurt, bișniță. Adică esența propulsiei economice a Chinei. O bișniță cu surogate (Adidas = Adibadas, Fila = Hila) articulată pe eșecurile strategice ale Europei, care le-a predat efectiv comuniștilor chinezi cheile producției industriale și le-a întins covorul roșu tovarășilor ca să cumpere la bucată sectoare vitale din țări doborâte de corupție (estul continentului și Balcanii de Vest). Căci COVID-19 este și un duș cu apă rece pentru europeni. Era nevoie de-o stare de urgență ca, treziți din picoteala importului, să redescoperim necesitatea industriei naționale și de-o pandemie ca să realizăm că, într-o competiție globală, nu se poate trăi în siguranță doar pe bază de IT și PR.  

În același timp, e de înțeles apoplexia Beijingului, fiindcă nu se confruntă cu orice criză acum, ci una care poate zdruncina serios pozițiile de monopol ale Chinei în comerțul global.

Inevitabil, îmi tot fuge mintea la Cernobîl. Dezastrul din 1986 a fost cireașa de pe tortul spaimei de extincție nucleară ce a caracterizat Războiul Rece și, într-un sens restrâns, lovitura de grație dată fanteziei de dominație atomică a Uniunii Sovietice. Altfel spus, o năpastă direct proporțională cu ambițiile viscerale ale visului de putere. Or, în cazul Chinei, daunele de imagine, statutul de paria, sunt în răspărul visului de putere (colos al tehnologiilor digitale). În desantul ei, China s-a străduit să scape de eticheta de „Lume a Treia”, însă coronavirusul, prin felul în care a devenit o problemă mondială, o readuce tocmai în vatra detestată.

Și nu-mi pot reprima o contemplație… „futurologică”. Prăbușirea URSS a lăsat în urmă o rezervație de stații radar pierdute prin taigaua siberiană, cosmodromuri părăsite, clădiri SF dezafectate, ruine de buncăre, o vastă imagerie postapocaliptică. Încerc să-mi imaginez ce-ar putea rămâne după căderea Chinei comuniste. Papuci Nkie? Ligheane și găleți de plastic? Espadrile? Saltelele gonflabile vândute la Eforie?

Ciudată metodă de-a fi grandios.