În analele conducătorilor care au comis acte de nebunie, decadența romană iese în evidență, notează The Economist.
<< Pacea lumii este distrusă de neghiobi. La fiecare pas, economiile sunt ruinate și vieți sunt pierdute din cauza războaielor din alegere și a gafelor politice. În mod remarcabil de des, aceste acțiuni au fost ordonate de conducători și regimuri oarbe nu doar la bunul-simț și la decență, ci și la interesele pe termen lung ale popoarelor lor.
Gândiți-vă la războiul lui Vladimir Putin, menit să șteargă Ucraina ca stat suveran: un conflict inventat, în privința căruia generalii ruși promiteau că se va încheia în câteva zile, dar care se află acum în al cincilea an, plin de sânge. Contemplați cu ororile din Gaza și pariul crud făcut de liderii Hamas pe 7 octombrie 2023. Strategia lor mizase pe faptul că acte coordonate de barbarie vor provoca un Israel rănit să reacționeze excesiv. În fanatismul lor, liderii și militanții Hamas nu au ținut cont de faptul că palestinienii vor plăti cel mai mare preț. Ca răspuns, guvernul lui Benjamin Netanyahu a urmărit un obiectiv de război aproape sigur sortit eșecului: pacificarea completă a Fâșiei Gaza și a populației sale prin asediu și aplicarea nemiloasă a forței armate. Până în prezent, Gaza nu este în pace, iar poziția globală a Israelului s-a prăbușit.
Catalogul erorilor continuă cu regimul islamic din Iran. Indiferent cum se va încheia războiul din Golf, membrii supraviețuitori ai acelei teocrații sumbre au învățat că faptul de a aduna aproape toate elementele necesare pentru o bombă nucleară, fără a construi efectiv un dispozitiv care să descurajeze un atac, nu a fost strategia infailibilă pe care și-o imaginau.
Apoi vine președintele Donald Trump. Amenințările sale de a pune mâna pe Groenlanda și îndepărtarea aliaților — frustrați, dar utili — din America până în Asia și Europa i-au adus deja un loc în analele automutilării politice. Acum a declanșat un război în Golf. Greșelile auto-provocate ale lui Trump vor necesita un capitol separat dacă scepticii vor avea dreptate, iar America și Israelul nu vor reuși, prin bombardamente și blocadă, să transforme Iranul într-un stat mai docil, ci vor declanșa o cursă a înarmării de tip „fiecare pentru sine” în Orientul Mijlociu.
Răutatea lumii nu este o noutate. Capacitatea sa actuală de a acționa nechibzuit este însă șocantă. După 80 de ani fără un conflict direct, total, între mari puteri, un număr îngrijorător de lideri par dornici de confruntare, indiferent de interesele naționale. Căutând o perspectivă pe termen lung, subsemnatul s-a întors la un istoric specializat în guvernări defectuoase, regretata Barbara Tuchman. Publicată în 1984, cartea sa „The March of Folly: From Troy to Vietnam” analizează decizii autodistructive din antichitate până în epoca Nixon.
Unele catastrofe pot fi puse pe seama unui singur individ. De exemplu, împăratul aztec din secolul al XVI-lea, Montezuma, conducător al unor armate puternice și al unui oraș de 300.000 de oameni, a cedat pasiv în fața câtorva sute de soldați spanioli, chiar și după ce consilierii și membrii familiei sale au realizat că invadatorii transpirau, erau însetați de aur, erau invadatori umani și nu zei răzbunători, așa cum se temuse Montezuma.
În schimb, conducătorii Marii Britanii din secolul al XVIII-lea împart vina colectivă pentru pierderea coloniilor americane. În relatarea Barbarei Tuchman, George al III-lea și miniștrii săi i-au „transformat în rebeli” pe americani, relațiile deteriorându-se de-a lungul multor ani. Cauzele: snobismul britanic, aroganța și ignoranța față de realitățile Lumii Noi. Acest lucru a fost văzut ca o nebunie chiar și la acea vreme, politicienii din opoziția britanică observând că America valora mult mai mult pentru țara-mamă decât orice taxe care ar fi putut fi colectate acolo, în timp ce un război cu America ar fi fost dezastruos. Din păcate, conții și ducii suferinzi de gută, care conduceau Marea Britanie, priveau cu dispreț, comparându-i pe supușii coloniali cu niște copii care „ar trebui să fie supuși”. Contele de Sandwich, mai bun inventator de gustări decât om de stat, a asigurat Camera Lorzilor că americanii nu vor lupta, fiind „neexperimentați, nedisciplinați și lași”.
Istoricii pot învăța puțin de la conducătorii individuali nepricepuți, sugerează Tuchman. Greșelile lor sunt prea frecvente și prea influențate de personalitatea și convingerile lor pentru a constitui subiecte utile de studiu. Interesul ei se îndreaptă către actele autodistructive luate de o clasă conducătoare sau de un grup și care „persistă dincolo de durata unei singure vieți politice”. Idividual, fraierii, pot provoca multe pagube, dar pentru catastrofe cu adevărat transformatoare la nivel mondial, „persistența în eroare” este esențială. Inutilitatea guvernelor britanice din secolul al XVIII-lea a fost „o nebunie a sistemului”. Războiul din Vietnam purtat de America a prins în capcană trei președinți consecutivi.
Tuchman are dreptate într-o anumită măsură. Revenind la prezent, contează foarte mult dacă viziunile politice ale lui Vladimir Putin, ale lui Benjamin Netanyahu și ale noului lider suprem al Iranului, Mojtaba Khamenei, sunt mai ample decât ei înșiși și, prin urmare, ar putea supraviețui plecării lor din funcție. Apoi, este și Donald Trump. Dacă particularitățile sale îi aparțin doar lui, atunci influența sa ar trebui să se estompeze după președinția sa. Pe de altă parte, greșelile sale sunt susținute de un grup mult mai larg de republicani aleși și de alegători. Sunt erorile sale sistemice? Aici, Tuchman nu oferă prea multă alinare atunci când notează încă o categorie de guvernare defectuoasă: incompetența adesea întâlnită atunci când un imperiu alunecă spre decadență.
Și tu, Kash Patel?
Părinții fondatori ai Americii au meditat îngrijorați la declinul republicii romane într-un imperiu corupt și brutal. Ei se temeau de împărați tiranici precum Caligula, care a redenumit temple în onoarea sa, și-a ridicat statui de aur și se delecta umilind fostele elite ale Romei, inclusiv senatorii lași care i-au oferit puteri supreme. Mulți romani de rând îl iubeau pe Caligula ca pe un showman care construia monumente de marmură, organiza parade militare și savura participarea la lupte de gladiatori, cu cât mai sângeroase, cu atât mai bine. Pentru a-și arăta disprețul față de clasele conducătoare, Caligula a amenințat că își va numi calul consul.
Trump, un admirator al statuilor de aur, al monumentelor de marmură și al luptelor în cușcă, nu a numit încă un cal în cabinetul său. A numit însă persoane necalificate și lingușitoare în funcții înalte, unde acestea se întrec în a-și demonstra loialitatea, în timp ce se ceartă pentru privilegii mărunte aferente funcției. Americanii nu pot decât să spere că aceste erori sunt specifice epocii Trump și pot fi corectate prin una sau două runde de alegeri. Însă tolerarea decadenței ar fi o greșeală mult mai greu de reparat. >>
