Amintiri din Războiul Rece. Povestea incredibilă de spionaj a unui furt cu final neașteptat

Jonna Mendez lucra pentru CIA în vremea Războiului Rece. Într-o zi, superiorii ei i-au dat o misiune pe care o va ține minte întreaga viață: urma să plece într-o călătorie în Asia, unde avea să ajute la sustragerea unei mașinării de încriptare a mesajelor dintr-o ambasadă a URSS. Un thriller desprins parcă din romanele de spionaj ale lui Jonh le Carré.

Jonna Mendez a vorbit despre acest episod din cariera sa în noul program de podcast-uri lansat de Foreign Policy – I Spy. Foști spioni își spun povestea într-un dialog cu Margo Martindale, o reputată expertă media din SUA.

Pentru o desfășurare coerentă a poveștii relatate de fosta agentă CIA, am ales să transpunem detaliile la timpul prezent, sub forma unei narațiuni.

***

Suntem în ultima decadă a Războiului Rece, în anul în care președintele american Ronald Reagan îl provoacă la Berlin pe omologului său sovietic, Mihail Gorbaciov, adresându-i celebrul îndemn: „Domnule Gorbaciov, dărâmă zidul ăsta!”.

1987

Avionul lui Mendez aterizează pe aeroportul unei capitale din Asia (fosta angajată CIA nu-i menționează numele în podcast). Urmează să se întâlnească cu membrii echipei. Jonna nu cunoaște pe niciunul dintre ei, vor fi doar chipuri străine. Îi așteaptă la locul de întâlnire, pe o șosea anonimă de lângă hotelul în care este cazată. Jonna bâțâie din picior. La un moment dat, un Range Rover oprește în dreptul ei. Înăuntru, trei bărbați, care îi fac semn să urce.

Jonna îi întreabă cu naivitate, trântind portiera:

– Unde mergem?

Unul dintre bărbați îi răspunde cu nonșalanță:

– Vom face un popas la o închisoare.

– De ce?

Primește un răspuns încâlcit:

– Dacă vom fi arestați și ne vor pune într-o închisoare, vom evada și vom în ști în ce direcție să fugim.

– Ok…

– Bine ai venit în echipă.

Vânătoarea de tigri

Odată făcute prezentările, pun la punct planul. În primul rând, staff-ul ambasadei URSS trebuie scos din clădire cu un pretext, pentru ca ei să poată înhăța mașinăria de încriptare. Se gândesc ce se gândesc, și convin asupra unei diversiuni: vor folosi o invitație la o vânătoare de tigri. Rușii n-au cum să refuze o asemenea invitație. Clădirea misiunii diplomatice este mică și numărul personalului la fel de mic. Prin urmare, nu ar trebui să fie atât de dificil să păcălești o mână de angajați. Stabilesc data și locul vânătorii.

Pe teren, au un informator nativ, care este dispus să colaboreze până la un anumit punct cu Vestul. Un ofițer de poliție, nume de cod: „Remorcher”. Problema este că orașul e mic, iar informatorul ar putea fi recunoscut rapid. Așa că vor trebui să îl deghizeze. Iar Jonna, spre surprinderea ei, va trebui să se ocupe de acest lucru.

Semnul din naștere

Jonna stabilește o întâlnire cu „Remorcher” într-un cartier dominat de un templu somptuos. Informatorul o așteaptă în umbra templului. Vara e în toi, edificiul aruncă o umbră stranie, fantomatică, în jurul lui. În clipa în care dă ochii cu bărbatul, Jonna realizează că va avea o misiune dificilă, deoarece viitorul lor intrus are chipul marcat de un semn din naștere, atât de distinct, încât oricine îl cunoaște își va da sigur seama că ofițerul de poliție este „cârtița” din ambasadă.

Depășită de situație, Jonna îi spune bărbatului:

– Mie mi s-a spus doar că voi participa în această operațiune doar ca fotograf, că au nevoie de mine pentru aptitudinile mele fotografice. Nu mă pricep la deghizeuri.

Jonna este expertă în operațiuni cu camere foto ascunse. Camere miniaturale, nu pămătufuri și farduri. A început ca secretară în CIA, iar într-o zi șeful de departament a întrebat-o: „N-ai vrea să urmezi un curs de fotografie sub acoperire?”. Și uite așa, a devenit unul dintre maeștrii în fotografie ai serviciilor secrete americane.

După câteva minute de cumpănire, Jonna îi spune bărbatului să aducă toate trusele de machiaj pe care le poate strânge. Întoarsă în biroul conspirativ, scoate trusa destinată deghizării. Fiecare serviciu secret are un asemenea arsenal – măști, nasuri, urechi, mustăți etc. -, dar echipamentul diferă de la o situație la alta. Mai precis, nu există un rețetar pentru o trusă ideală. De multe ori, ești nevoit să improvizezi.

Forțată de împrejurări, Jonna începe să se „alfabetizeze” în arta deghizării. Iar colacul de salvare este o sticlă de pudră pentru picioare Dr. Scholl’s. Joanna folosește pudra pentru a-l încărunți pe colaborator până la punctul în care bărbatul de 30 de ani din fața ei începe să semene treptat cu un domn de 60 de ani. Apoi, cotrobăind prin trusă, îi improvizează lui „Remorcher” un dinte de argint, îi pune o pereche de ochelari și-i acoperă complet semnul din naștere. În locul în care se petrece acțiunea, rangul social și apartenența locală se pot citi în pălăriile pe care bărbații le poartă, asemeni simbolisticii financiare a turbanelor în India. Jonna îi schimbă pălăria și, hocus-pocus, informatorul aparține acum unui alt oraș.

Următorul pas: crearea unor acte false, în special a unui card de identitate. Odată obținut cardul, documentul trebuie „învechit”, pentru autenticitate: Jonna îl zgârie, îl freacă de o suprafață rugoasă. Perfect, acum arată a vechi.

Următoarea etapă: lock impressioning. Conceptul nu are corespondent în limba română. Face parte din idiomul operațiunilor sub acoperire și înseamnă luarea mulajului de cheie de încuietorile imobilului ales ca țintă a misiunii. Echipa reușește să obțină mulajele de la fiecare intrare în curtea ambasadei.

Misiunea începe

Pare de necrezut, dar, între timp, angajații ambasadei au mușcat momeala: vor participa la inexistenta vânătoare de tigri. De cum primesc vestea, Jonna și echipa ei se suie într-o dubă și pornesc rapid spre ambasadă. Tensiunea vibrează în aer. Un sentiment necesar în astfel de misiuni. Dacă adrenalina nu se face simțită în rândul echipei, atunci da, e o problemă. Șoferul, Paul, șeful misiunii, este zen; desigur, stresat pe interior, dar radiant la exterior – călit în focul meseriei. Cel mai îngrijorat este, însă, „Remorcher”, fiindcă ei vor pleca de aici odată sfârșită misiune, dar el va rămâne să-și trăiască viața sub acoperire în această fundătură din Asia.

Afară, căldura verii s-a înstăpânit peste oraș, umezeala după-amiezii a transformat mașina într-o saună, deoarece aerul condiționat nu funcționează. Duba înaintează printr-un oraș sufocat de mirosurile de compost pe care localnicii îl ard în cuptoare, în loc de gaz, pentru a găti. Toți poartă măști – o pacoste într-un astfel de mediu, se respiră cu dificultate prin ele, pielea adevărată transpiră abundent pe sub cea falsă. Au mănuși sintetice, ornamentate cu vene și pictate în așa fel încât să imite epiderma umană. Jonna a lucrat meticulos ridurile, trăsăturile pleoapei. Par suficient de realiste ca să nu bată la ochi.

Ajunși la destinație, „Remorcher” coboară din dubă și se duce spre pichetul paznicilor, unde prezintă legitimația falsă, jucând tot rolul unui polițist. Le spune ofițerilor de securitate că poliția locală derulează o serie de controale de siguranță la ambasadele din oraș, așa că va trebui să inspecteze toate yalele clădirii și fiecare încăpere pentru a se asigura că totul este în ordine. Paznicul de la poarta principală, în mod normal, ar fi trebuit să ridice sceptic din sprânceană, dar când „Remorcher” scoate din buzunar un teanc gros de bancnote și îi spune „Asta este pentru deranj”, orice bănuială devine irelevantă. Banii pe care a pus mâna sunt suficienți cât să înceapă o nouă viață. O viață burgheză într-o altă țară. Pesemne, prima poartă se deschide lejer, ca-n basme.

Spargerea

Duba pătrunde în curte și se oprește într-o zonă de unde nu poate fi zărită din stradă. „Remorcher” și cei trei colegi ai Jonnei coboară în trombă din mașină. Doi urcă la etaj. Se duc fix la țintă, au avut acces la planurile clădirii, știu cu precizie unde se află prețioasa mașinărie. Numai că nicio misiune nu e roz și apare o problemă: cifrul seifului în care se află mașinăria nu este cel pe care îl au ei. Așa că sunt nevoiți să apeleze la un dispozitiv numit Plasmă, un gadget de spart cifruri.

Jos, Jonna își ridică ochii spre etaj, mijindu-și privirea în lumina cerului, și se uită cum mașinăria se lasă ușor spre pământ, coborâtă pe un sistem de scripeți montat pe ceva ce pare a fi un tripod. Rămâne cu gura căscată când vede celebra mașinărie: o bizarerie primitivă, pare lipită cu gumă de mestecat. Se aștepta la o tehnologie sofisticată, când colo are sub ochi un știft.

Brusc, Jonna aude un zgomot ascuțit, unul dintre brațele tripodului începe să se îndoaie. Noroc însă că mașinăria este aproape de sol și unul dintre bărbații rămași jos, alături de ea și „Remorcher”, reacționează rapid și prinde mașinăria, încă agățată în corzi, și, cu mare grijă, o plasează apoi într-un sarcofag de lemn special proiectat pentru a o transporta în siguranță. A fost cât p-aci. Cei doi agenți de la etaj se întorc în curte. O operațiune curată ca lacrima: n-au lăsat nicio amprentă; au purtat mănuși și botoși medicinali de unică folosință. O frumoasă coregrafie. În limbajul spionilor, acest gen de operațiune se numește smoking bolt – o misiune-fulger sub acoperire, având ca obiectiv furtul de tehnologie sensibilă, în urma căreia nu rămân decât „șuruburile (bolt) din podea”, ca simbol al vitezei de intrare prin efracție.

Fuga

Dar în momentul în care se pregătesc să șteargă putina, intervine ceva. Un localnic vine la poarta ambasadei, iar paznicul le transmite că respectivul localnic îl caută pe „Remorcher”. Informatorul se duce la poartă și discută cu misteriosul localnic, care voia să vorbească cu o anumită persoană din ambasadă. I se aduce la cunoștință că acea persoană nu era momentan în clădire. Localnicul pleacă. Dar pulsul Jonnei începe să-i duduie în tâmplă, de teama că „Remorcher” este în pericol.

Jonna povestește în podcast că, la finalul operațiunii, după ce lucrurile s-au liniștit, „Remorcher” și familia sa au fost scoși din țară.

Revenind: Jonna, „Remorcher” și încă un membru al echipei (Cooper) părăsesc perimetrul ambasadei la bordul dubei, în timp ce Paul și un alt agent aleg să sară gardul prin spatele clădirii, însă nu înainte de a stabili un loc de rendez-vous.

Minute mai târziu, mașina parchează într-un garaj, unde se grăbesc să-i vopsească duba și îi schimbă plăcuțele de înmatriculare. După care, ambalează sarcofagul în care se află mașinăria de încriptare și îi aplică niște timbre guvernamentale, ca să transportul să poată fi scos fără probleme din țară.

Șeful

Luni mai târziu după sfârșitul operațiunii, Jonna va afla că angajații ambasadei și-au ieșit din minți în clipa în care, întorcându-se în clădire, au realizat ce se petrecuse.

Întoarsă în SUA, Jonna participă într-o zi la o conferință, iar șeful ei îi spune la un pahar de vorbă:

– Povestește-mi despre acea operațiune.

Joanna înghite în sec, stânjenită:

– Nu… nu pot să-ți spun, fiindcă nu ești pe „lista bigot” (personalul care are acces la informațiile unei misiuni). Așa că nu pot să-ți vorbesc despre operațiune.

Șeful ei îi aruncă o privire sugestivă:

– Atunci, ce-ar fi să-ți povestesc eu despre operațiune?

Și Joanna, cu pupilele dilatate de o reacție perplexă, află adevărul gol-goluț. Misiunea a fost, de fapt, un „spectacol”, un „spectacol” de praf în ochii inamicului, prin care rușii trebuiau convinși că americanii își doreau atât de mult acea mașinărie, încât au sfidat cu abnegație orice pericol, pătrunzând până în ambasadă pentru a pune mâna pe ea.

– Numai că nouă nu trebuie mașinăria asta. Este un tip, într-un loc din lumea asta, care ne furnizează toată informația de-acolo, din mașinăria asta, și pericolul îi suflă în ceafă. Așa că motivul pentru care am furat mașinăria este ca să-l scăpăm pe acel tip de suspiciuni. Ei vor spune: „Dacă și-au dorit atât de mult această mașinărie, înseamnă că greșim în a-l suspecta pe acel tip”.