„Belarus a câștigat bătălia. Cine va câștiga însă războiul?”, se întreabă analistul Edward Lucas într-un articol CEPA.
🔹 Aleksandr Lukașenko poate părea un personaj dintr-un roman satiric despre o țară imaginară din Europa de Est. Este ușor de luat peste picior sintaxa fracturată a puternicului lider bielorus, straniul său limbaj corporal, viziunea lui strâmbă asupra lumii și obiceiurile nepotiste (fiul său bleg Nikolai a fost o prezență incomodă la prânzul de săptămâna trecută cu Vladimir Putin).
Dar Lukașenko este real, sinistru – și triumfător. Arestarea a doi pasageri dintr-un zbor civil deturnat a fost o cascadorie pe care chiar și-o superputere ar găsi-o îndrăzneață. A declanșat o imensă furie internațională, dar total ineficientă. Lukașenko a dezvăluit dinții de lapte ai Occidentului, a intimidat și mai mult opoziția și a subliniat girul pentru regimului său din partea singurei țări care contează: Rusia.
Nu este o mângâiere faptul că problema are rădăcini adânci. Occidentul a avut mai mult de-un sfert de secol la dispoziție să se concentreze asupra Belarusului. Unii cititori își pot aminti evenimentele din 1995, când forțele de apărare aeriană din Belarus au ucis doi baloniști americani care participau la o competiție internațională. Organizatorii au notificat în mod corespunzător autoritățile de la Minsk, care nu doar că n-au investigat doborârea unui balon inofensiv cu aer cald, nu au prezentat scuze și nu au plătit despăgubiri, dar regimul a și mințit cu sfruntare. Acesta ar fi trebuit să fie un semnal clar că avem de-a face cu un stat necinstit în inima Europei.
Patru ani mai târziu au început crimele. Între 1999 și 2000, foștii oficiali Iuri Zaharenka și Victor Hancear, omul de afaceri Anatolie Krasouski și jurnalistul Dzmitri Zavadski au dispărut, uciși (știm acum) de-o echipă a morții trimisă de regim pe urmele lor. Din nou, Occidentul n-a făcut nimic eficient. De atunci și până acum, regimul atroce și impenitent de la Minsk nu doar că și-a ținut captiv propriul popor, ci ne amenință și pe noi ceilalți. Centrala nucleară Astravets, construită la frontiera lituaniană, este o armă radiologică îndreptată direct către NATO și Uniunea Europeană. Lituania ne-a avertizat în repetate rânduri. N-am făcut nimic.
Ingredientele centrale ale politicii occidentale față de Belarus timp de trei decenii au fost inconsecvența și gândirea deziderativă. Încearcă să fii drăguț. Sau dur. Se va întâmpla ceva. Mizează pe opoziție. Sau neglijeaz-o. Poate că Rusia va rezolva lucrurile. Șezi blând și problema poate va dispărea.
Niciuna dintre aceste abordări nu a funcționat. În ciuda vulnerabilității sale, Lukașenko este mai puternic și mai îndrăzneț decât înainte.
Eșecul de-a face față acestei țări cu 10 milioane de locuitori de la frontiera UE este emblematică pentru o problemă mult mai largă. Occidentul nu dorește să recunoască faptul că se confruntă cu alegeri grele în materie de apărare și securitate, într-o lume în care regimurile rele fac rău propriilor oameni și altor țări.
Factura pentru toate astea este deja semnată cu sângele miilor de ucraineni uciși de la invazia și ocupația Rusiei din 2014. Este subliniată de viața înfricoșată a milioanelor de deținuți din lagărele de concentrare din China și de speranțele zdrobite ale oamenilor din Hong Kong. Acum tentaculele de influență, putere și răutate ale adversarilor noștri ajung adânc în Occident. Rusia ucide oameni în Berlin și Londra, China răpește disidenți și-și zdrobește criticii. Siguranța și libertatea au intrat la apă.
Occidentul a avut șanse mult mai mari de-a remedia aceste probleme în ultimele decenii. În schimb, și-a risipit prestigiul și puterea. Liderii noștri au respins amenințarea din partea țărilor autoritare și a cleptocrațiilor. Acum suntem din ce în ce mai conștienți de pericol, dar îi facem cu greu față.
Democrațiile sunt încă mai mari și mai bogate decât dușmanii lor. Dar ele sunt nehotărâte, dezbinate și (cu rare excepții) prost conduse. Lukașenko ne înțelege slăbiciunile mai bine decât noi. Imaginați-vă cum ar fi o lume condusă de oameni ca el. Un astfel de viitor este mai aproape decât credem. 🟦
Oare asa sa fie ? Oare occidentul trebuie perceput ca un factotum , ca cineva care rezolva – indiferent cum – toate problemele omenirii ? Nici pe departe – doar trebuie sa privim in urma si sa vedem cit de mare a fost efortul facut de occident imediat dupa anul de gratie 1989 . Tot ce vedem nu este altceva decit apropierea NATO de granitele actuale ale Rusiei si incercarile acesteia de a opri inaintarea , concomitent cu incercarea de as proteja parte din cetatenii rusi locuitori in afara granitelor .Oricum ar fi Rusia este o tara foarte mare raportata la numarul de locuitori pe metru patrat si daca trendul de incalzire ramane acesta (cel actual ) in citiva zeci de ani Rusia are acces la o intindere ce devine cultivabila si usor expoatabila , la nivel de zacaminte . Asta este tot .