Cu siguranță că unii israelieni consideră că da
Ar trebui Statele Unite să reducă sprijinul pentru noul guvern de extremă dreapta al Israelului? Are lumea democratică pârghia, voința sau chiar vreun drept de a încerca să salveze Israelul de el însuși? Aceasta este dilema, acum că noul vechi prim-ministru, Benjamin Netanyahu, a adunat un cabinet plin de fanatici, infractori condamnați și doldora de idei autoritariste.
Există guverne mai rele în lume – și asta chiar printre democrații, dacă Polonia și Ungaria mai pot fi numite astfel. Dar nu a existat niciodată un spectru ca acesta în Israel, și asta este o problemă importantă: statul evreu rămâne o putere nucleară, un aliat militar de top al Washingtonului, un partener comercial principal al Uniunii Europene, o superputere tehnologică globală și, în special, o scânteie lângă combustibilul din Orientul Mijlociu.
Schimbarea s-a produs deoarece, poate pentru prima dată, un lider israelian de dreapta este total dependent de aliații săi de extremă dreapta și religioși, permițând extorcarea totală. Asta, întrucât Netanyahu nu poate amenința cu o coaliție alternativă, alcătuită din moderați. Cel mai longeviv prim-ministru al Israelului este atât de afundat în scandaluri de corupție – în prezent este judecat pentru inclusiv pentru mită – încât e boicotat din principiu, nu pe motive de politică.
Să cercetăm epava care a rezultat.
Pentru început, noul guvern Netanyahu intenționează să înfurie palestinienii prin creșterea așezărilor în adâncul teritoriului ocupat, inclusiv prin legalizarea avanposturilor. Printr-un aranjament neobișnuit, responsabilul oficial pentru aceste demersuri este noul ministru de Finanțe Bezalel Smotrich, un ultranaționalist renumit pentru că s-a plâns de faptul că soția sa a trebuit să împartă un post într-o maternitate cu arabii și care s-a autointitulat mândru homofob. Armata a avertizat cu privire la o nouă revoltă palestiniană și, cu șanse zero de negocieri de pace, acest lucru pare din ce în ce mai inevitabil.
Dacă vor izbucni tulburările, omul însărcinat să se ocupe de o mare parte din aceasta este noul ministru al Securității Naționale, Itamar Ben-Gvir, o brută de carieră care flutură armele și un acolit al rabinului Meir Kahane (care a susținut expulzarea arabilor) și al teroristului Baruch Goldstein (care a ucis 29 de palestinieni în Mormântul Patriarhilor din Hebron, în 1994). Ben-Gvir, parte cheie a instigării care a precedat asasinarea, în 1995, a prim-ministrului pacificator Yitzhak Rabin, are mai multe condamnări (inclusiv pentru „sprijin pentru teroare”) și multe acuzații pe numele său, astfel încât în urmă cu doi ani Netanyahu a promis pe postul TV național că acest om nu ar ocupa niciodată o funcție în cabinetul său.
Dar Ben-Gvir este un maidanez infracțional în comparație cu Arye Deri, șeful Haredi (ultra-ortodox) partidului religios Shas. Deri, care a ispășit deja o condamnare pentru luare de mită, a fost recent condamnat din nou pentru evaziune fiscală, într-un acord de recunoaștere a vinovăției în care a evitat închisoarea promițând că va părăsi politica. Pentru a-l numi în puternicele posturi duble, de ministru de Interne și ministru al Sănătății, Netanyahu a trebuit să adopte o legislație specială, în urmă cu două săptămâni. Acea lege a fost contestată la Curtea Supremă, iar procurorul general, un funcționar public moștenit de la guvernarea liberală precedentă, spune că nu poate apăra guvernul în următoarele audieri.
Mai departe, să-l luăm pe noul ministru al Justiției, Yarin Levin, a cărui sarcină este să demonteze supravegherea judiciară în ceea ce a fost o democrație destul de miraculoasă din Orientul Mijlociu. Săptămâna aceasta, el a anunțat intenția de a adopta o „clauză de anulare” care ar permite majorității simple a parlamentului să anuleze deciziile Curții Supreme. Curtea reprezenta ultima cale de recurs pentru palestinieni și, din moment ce Israelul nu are o constituție oficială, este unicul apărător al drepturilor omului și ale minorităților din țară. Ca bonus, guvernul încearcă să politizeze funcția publică și numirile judiciare. De asemenea, a plasat ca responsabil de educația extra-curriculară un susținător de frunte al terapiei de conversie a homosexualilor.
Guvernul intenționează, totodată, să dubleze salariile pe viață pentru adulții haredi care studiază în seminarii, să oficializeze scutirea de conscripție a bărbaților haredi, să continue cu alocațiile pentru copii, care permit diferitelor secte ultra-ortodoxe să aibă în medie șapte copii per familie și să le permită școlilor Haredi să nu predea o programă de bază la matematică, știință și engleză (guvernul anterior începuse tatonări în vederea schimbării acestui lucru). Dacă se va merge înainte pe această configurație, Start-Up Nation se va evapora, iar colapsul economic este sigur.
După cum și-ar putea imagina cititorii, mulți israelieni care se opun tuturor acestor lucruri (incluzând aici marea majoritate a contribuabililor) sunt în disperare, cu emoții variind de la catatonice la apoplectice. Sunt populare discuțiile despre asigurarea unui pașaport străin pentru a fugi, la fel și gândurile despre o „revoltă fiscală” (ceea ce pare puțin probabil pentru angajații care cu reținere la sursă). Și, deși acest aspect este departe de a fi o viziune dominantă, mulți își pierd încrederea în discursul politic și tânjesc ca lumea să îi impună un preț propriei lor țări.
Intervențiile directe sunt problematice, deoarece este ușor să argumentezi că cei din afară nu au niciun drept și nici o înțelegere profundă. Și au un palmares neuniform de eficacitate: mustrările și condamnările ONU sunt date la o parte de toți și, în timp ce sancțiunile economice au funcționat cu Africa de Sud, ele se încurcă în cazul unor țări ca Rusia și Iran.
Pe de altă parte, Rusia și Iranul sunt dictaturi care nu tind să ia opinia publică la fel de în serios cum se întâmplă în locurile în care se țin alegeri. Nu există prea multe rezultate în ceea ce privește sancțiunile împotriva democrațiilor și probabil depinde de circumstanțe.
În Israel, sfertul care votează pentru partidele de extremă dreaptă și religioase e gata să incendieze casa; dar alegătorii Likudului lui Netanyahu, un alt sfert, sunt diferiți. În mare parte din clasa de mijloc inferioară, le place să călătorească liber în Europa, să vadă steagul fluturând la evenimente internaționale (inclusiv festivalul Eurovision Song) și să-și vadă nivelul de trai rivalizând cu și chiar depășindu-l pe cel al Italiei și Franței. Sărăcia nu le-ar plăcea. Pare plauzibil că, dacă leagă acțiunile Israelului de un impact cu adevărat dureros asupra stilului de viață, unii ar fi influențați.
Rămânem cu argumentul democrației: apărătorii guvernului vor invoca voința poporului. Dar și această perspectivă are și câteva găuri.
Pentru început, aproximativ jumătate dintre alegători s-au opus acestei coaliții; victoria sa rezultă din particularitățile sistemului, care au lăsat nereprezentată o optime din votul opoziției, înșeuând parlament cu o criză de legitimitate la nivelul colegiului electoral.
Dar și mai blestemat este faptul că un sfert din populația efectivă — cei 3 milioane de palestinieni din Cisiordania — nu au dreptul de a vota pentru guvernul care guvernează efectiv asupra lor, iar acesta este guvernul al Israelului (Autoritatea Palestiniană este din ce în ce mai mult o ficțiune cu competențe municipale, în cel mai bun caz).
După 55 de ani de ocupație, cu Israelul presărând Cisiordania cu coloniști, cu noii lideri care declară situația permanentă și cu guvernul luând măsuri pentru a demonta democrația reală, începe să pară că întregul edificiu se dărâmă.
Nu există răspunsuri simple la această situație, iar lumea este în orice caz distrasă de Ucraina. Dar dacă Orientul Mijlociu va exploda, lumii îi va păsa. America e interesată de un Orient Mijlociu stabil – și într-adevăr multor americani le pasă de Israel.
Ce poate face lumea înainte ca lucrurile să explodeze? Mulți israelieni ar spune că este în regulă ca lumea să-și exprime nemulțumirea. Pârghiile includ ajutorul militar american, călătoriile și comerțul fără restricții, vetoul automat al SUA asupra criticilor aduse Israelului la Consiliul de Securitate al ONU și chiar găzduirea Israelului de către Europa în turneele sale sportive. S-ar putea să nu fie nevoie de mult pentru a înclina balanța și a schimba tabloul.
Președintele Biden ar putea dori să-și cântărească opțiunile sale și să facă un apel lui Netanyahu.
- Acest articol a apărut inițial în Newsweek și în, varianta engleză, pe Universul.net
Românii sunt îngrijorați pentru Israel (și nu sunt singurii)
