Armata rusă este aici… prin interpuși. Greșeala teribilă comisă de Ucraina, dar pe care România încă o poate evita

1. Situația curentă la 12 decembrie 2023

• Înfrângerea de către Ucraina a invaziei ruse inițiale din 2022 a menținut granițele de est ale Poloniei, Slovaciei, Ungariei și României libere de amenințarea unui major atac terestru rusesc. Eliberarea de către Ucraina a regiunii vestice Herson a menținut cele mai apropiate trupe ruse la aproximativ 220 de mile și un mare râu distanță de granița cu România. Majoritatea trupelor Rusiei se află la mai mult de 350 de mile de România și chiar mai departe de Polonia, Slovacia și Ungaria. Războiul ține ocupate în totalitate aproape jumătate de milion de trupe rusești – aproape toată puterea de luptă terestră disponibilă a Rusiei. (…) Rusia nu reprezintă astăzi o amenințare convențională pentru NATO, la sol, deoarece armata sa este legată în Ucraina.

2. Situația ipotetică în care Ucraina ar fi ocupată integral de Rusia

• Prăbușirea bruscă a ajutorului occidental ar duce probabil, mai devreme sau mai târziu, la prăbușirea capacității Ucrainei de a reține armata rusă. Într-un astfel de scenariu, forțele ruse ar putea împinge până la granița de vest cu Ucraina și ar putea stabili noi baze militare la granițele Poloniei, Slovaciei, Ungariei și României.
• Pentru cazul specific al României, mai indică ISW, masarea de trupe ruse, perfect de luat în calcul într-un scenariu atât de periculos, ar însemna saturarea graniței de nord și sud-est cu tancuri (și alte sisteme de luptă, evident) din compoziția a două armate și a unui corp de armată (rusești, cum altfel?).

Analiza de mai sus a situației de fapt, ca și proiecțiile, în caz că Ucraina ar fi înfrântă total, nu-i aparțin profanului subsemnat, ci experților Institutului pentru Studierea Războiului (ISW) – puteți consulta detaliile și hărțile relevante – AICI.

Ca bonus, pornind tocmai de la cele expuse deasupra, nu este exclus ca amenințarea terestră pe care ar putea-o reprezenta Rusia să fie amplificată de o amenințare navală nu mai puțin malignă, căci o cucerire a totală Ucrainei ar fi greu de crezut că nu ar spulbera și reușita admirabilă de până acum a Kievului, aceea de a securiza Marea Neagră (securizare de pe urma căreia beneficiază nu doar Ucraina, ci și România – detalii în link-ul din finalul textului).

Și totuși, în ciuda evidenței, există români aspiranți la preluarea puterii în stat, care fac lobby intens tocmai într-o direcție care ar favoriza o victorie a Rusiei în Ucraina, cu implicațiile de rigoare, semnalate mai sus, iar totul în timp ce mimează purul patriotism și rigorism la tradiției ancestrale.

AUR, ca partid, George Simion și Claudiu Târziu, ca lideri ai acestei formațiuni, dar și cealaltă ramură AUR-istă, reprezentată prin Diana Șoșoacă și partidul ei, S.O.S. România, sunt exponenții de vârf.

Șoșoacă joacă fără perdea cartea rusă, deopotrivă prin inițiativele parlamentare, declarațiile politice și prezența constantă în avanpostul de prim rang al serviciilor secrete ruse de pe teritoriul României, ambasada lui Putin de la București.

Simion, Târziu și AUR pescuiesc în aceleași ape tulburi, dar cu o oarecare mascare tactică a stridenței, probabil din considerente preponderent sociologice, conștienți fiind că electoratul potențial nu este unul perfect compact și nici sută la sută monocolor.

De pildă:

• În decembrie 2022, George Simion cerea Guvernului României să taie ajutorul pentru Republica Moldova, deși iarnă era și la Chișinău ca la București, deși șantajul Moscovei și amenințarea rusă în general crescuse fantastic asupra fraților de peste Prut, în contextul războiului din Ucraina, declanșat chiar în acel an.
• Altfel spus, individul pleda pentru implicita aruncare în brațele Rusiei a unui teritoriu frățesc cu care, cică, el ar vrea unirea alături de România…
• Tot în prima iarnă a invaziei ordonate de Putin, invazie care dintr-un foc pusese pe drumuri milioane de ucraineni, „bunul creștin” George Simion acuza guvernul de la București de faptul că „s-au alocat prea multe fonduri pentru refugiaţii care au venit din Ucraina” – în general, femei, copii, bătrâni (și pentru găzduirea cărora UE aloca bani).
• Iar zilele astea, am asistat la un concert cu o suspectă linie armonică. Dmitri Peskov și George Simion au respins superb de sincronizat discuțiile de pace de la Davos, privind Ucraina. Chipul și vocea de uz public a Kremlinului a conferit o perspectivă „globală” nihilismului, pe când chipul și vocea AUR l-a poleit cu o abordare mai limitată, adică „națională” (pe undeva, era și normal, dată fiind diferența de gabarit dintre Rusia lui Peskov/Putin, pe de o parte, și AUR-ul lui Simion/Târziu, pe de alta). Astfel, Peskov a respins în bloc „discuțiile de dragul discuțiilor”, desfășurate în Elvetia, iar Simion a dat cu joarda în „angajamentele pe care România şi le-a luat la forumul de la Davos”, deși acolo e totuși un cadru internațional de contacte pe tema soluționării războiului din țara vecină. Și tot Simion a ventilat intens, cum bine a remarcat Digi24, ideea că Bucureștiul ar fi oferit „garanții de securitate” Kievului, când în chestiune erau discuții exploratorii pentru un eventual „acord” – o diferență ca de la cer la pământ.
• Același Simion a atacat, suplimentar, Forumul de la Davos. În mod curios, nu pare să fi identificat vreodată probleme în cazul Forumului Internațional Economic de la Sankt Petersburg, a Forumului Economic Oriental de la Vladivostok sau a Clubului Valdai. Cum oare să se lege Simion de ceea ce păstorește Putin, nu-i așa?
• Bineînțeles, între aceste momente, de-a lungul tipului, s-au mai succedat și alte „veto”-uri bombastice ale lui Simion și AUR la adresa măsurilor Bucureștiului, aliniate aliaților Ucrainei, cu luări de poiziție curios de congruente și înțelegătoare cu interesele Rusiei, dar aflate în conflit deschis cu interesele naturale și strategice ale României și ale partenerilor săi.

Cu alte cuvinte, fie și numai pe baza aspectelor înșirate mai sus, „românilor” Simion, Târziu, Șoșoacă și partidelor „patriotice” de sub tutela lor, AUR și S.O.S. România, le pute orice demers logic și legitim în favoarea intereselor țării lor, ca și formatele internaționale de discuții și negocieri în care Bucureștiul se întrunește cu capitalele prietene.

În schimb, rafinatul simț olfactiv geopolitic nu le este nicicum deranjat atunci când e vorba de acțiuni (inclusiv de violență armată) sau de forumuri de discuție (violente propagandistic) organizate de țara care reprezintă cea mai mare amenințare concretă la adresa securității și integrității teritoriale a României și Republicii Moldova.

Niciodată nu i-am auzit pe Simion, Târziu, Șoșoacă dând „bărbătește” de pământ cu cel mai celebru criminal dat în căutare internațională, Vladimir Putin; nici cu abrutizatul ex-președinte rus, Dmitri Medvedev, care amenință cu atacuri nucleare de zici că vorbește de trageri cu prune uscate; nici cu șefii serviciilor secrete moscovite; și nici cu teroristul retoric Vasili Nebenzia, a cărui misiune este de a promova de la tribuna ONU, în numele Rusiei, terorismul și agresiunea armată practicată de țara sa în Ucraina.

În schimb, Simion, de pildă, sare la beregata unui oficial român, „un anume Iulian Fota, cunoscut în statul subteran românesc, în calitatea lui de secretar de stat la Ministerul de Externe”, pe motiv că „a început negocierea pentru a oferi garanţii de securitate Ucrainei”.

Asta, în condițiile în care nu doar România poartă discuții zilele astea cu Ucraina și, oricum, în condițiile în care nu de oferirea de „garanții” e vorba acolo. Dar mai ales, asta în condițiile în care Ucraina ține de doi ani în loc armata rusă de la „plimbarea” sa prin Europa (în primă fază cel puțin, prin Europa de Est, unde se află și România, și Republica Moldova) și în contextul în care Marea Neagră a reușit să nu devină lac rusesc grație tributului de sânge al Kievului și istețimii ucrainenilor, coroborate cu sprijinul fundamental furnizat Kievului, în acest sens, nu doar de partenerii săi, ci și de cei ai Bucureștiului, căci sunt aceiași.

Cum se explică totuși asta? Și mai ales, cum se explică asta privind situația de fapt din perspectiva patriotismului și românismului pursânge pe care aceștia – Simion, Târziu, Șoșoacă și partidele lor – totuși le afișează până la suprema greață și vecin cu trădarea de neam și țară? Apoi, ce ar fi de făcut?

Printre numeroasele lecții pe care statele, politicienii, populațiile și experții din toată Europa au a le deprinde din războiul ruso-ucrainean există una care ar trebui să ne sară foarte ușor în ochi: o parte din teritoriile ucrainene cucerite de Rusia în faza incipientă a invaziei au avut această soartă din cauza unor factori interni care au facilitat-o.

E vorba de reprezentanți locali, politicieni, afaceriști și oficiali de diferit nivel din serviciile de informații care făcuseră anterior jocul Moscovei și care au continuat pe acest drum și în orele/zilele cruciale de după zorii lui 24 februarie 2022.

E limpede că Ucraina suferă azi mai mult decât ar fi fost cazul dacă statul ucrainean ar fi reușit să înlăture la timp aceste vulnerabilități extraordinare sau dacă nu le-ar fi permis fie să se nască, fie să prolifereze, cât încă era pace.

Desigur, retrospectiv, poate părea simplu de spus și de concluzionat, legat de ceea ce ar fi greșit statul ucrainean în primul rând față de el însuși.

Dar adevărul este acela că, foarte probabil, nu toți vectorii subversivi ai Moscovei de pe teritoriul ucrainean antebelic au putut acționa sub absolută acoperire. Au existat și asemenea cazuri, dar e greu de crezut că absolut toți s-au putut mișca fără să lase ceva urme. Realitatea este că, din diverse motive, unii au putut scăpa prin ciurul vigilenței.

Respectivii au reușit așa o performanță în primul rând grație faptului că Ucraina era o țară cu un „relief” favorizant: ca parte a URSS, existase tot timpul din lume pentru a fi penetrată de Rusia până la nivel „molecular”. Iar după ce nu a mai fost, în mod formal, parte a URSS, a rămas totuși pe orbita variabilă a Moscovei suficient timp încât, pe linia asta, o anumită formă de status-quo să cunoască o oarecare continuitate. Iar asta s-a întâmplat pentru că, spre deosebire de alte țări est-europene, anterior și ele puternic penetrare de ruși, Ucraina nu a beneficiat de luxul reformelor suficient de adânci impuse de obiectivul aderării la NATO.

Privind acum la ce traiectorie a avut o țară ca România, prin ce reforme a trecut și de care Ucraina nu a avut oportunitatea să beneficieze și privind la cât de expusă influenței ruse tot mai rămâne chiar și așa, o țară ca România, putem înțelege foarte ușor două lucruri: cât de greu spre imposibil i-a fost Kievului să se păzească de moștenirea nocivă a trecutului și cât de important este, pentru București, să facă tot ce este omenește posibil pentru a tăia la timp elanul ultimelor redute ale aceluiași tip de moștenire.

Rusia se îneacă la Marea Neagră. Românii au de ce să le fie recunoscători ucrainenilor și partenerilor strategici