Este celebră afirmația lui Vladimir Putin, aceea că prăbușirea URSS a fost una dintre cele mai mari dezastre geopolitice din istorie. Și se pare că această „mantra” nu încetează să-și reactualizeze fantasmele în planurile strategice ale Rusiei. Iar Belarus, Nagorno-Karabah și Kârgâzstan sunt recentele chei de lectură ale acestei eterne reîntoarceri a racilelor postsovietice.
„Am văzut trei evenimente în ultimele luni – unul în Belarus, unul în Caucazul de Sud, unul în Kârgâzstan – care împreună cuprind porțiuni din zonele de frontieră pierdute de Rusia. Pentru a fi clar, este întotdeauna posibil să vedem trei evenimente disparate legate prin logică, și să presupunem că această logică n-are vreo legătură aparte cu problema strategică a Rusiei. Coincidențele abundă în istorie și aceste trei evenimente nu constituie o coincidență perfectă. Chiar și așa, acolo unde coincidențele sunt accidente ce par a fi deliberate este ușor să respingem evenimentele conectate în mod deliberat ca fiind o simplă coincidență. Răspunsul la acest lucru este acela de a observa pur și simplu faptul că a avut loc o coincidență și că, indiferent de intenția oricui, o coincidență ar putea avea aceeași consecință ca un eveniment intenționat”, notează analistul George Friedman într-o analiză publicată pe platforma Geopolitical Futures.
Belarus
În Belarus, țară măcinată de ample proteste și o zonă-tampon esențială din Câmpia Europei de Nord, asistăm la o relație complicată între Minks și Moscova.
Aleksandr Lukașenko „încearcă să penduleze între Rusia și Occident, atunci când poate, dar autocratul „cu greu ar putea fi descris ca pro-occidental”. „El și Moscova au diferențele lor, dar Moscova a fost întotdeauna foarte influentă la Minsk și, prin urmare, a avut întotdeauna o soluție imperfectă la dilema sa strategică din vest. Dacă Lukașenko ar fi înlocuit cu cineva mai antagonist față de Rusia sau mai simpatic față de Occident, acesta ar putea efectiv să mute NATO, Polonia și americanii mai spre est, relegând orașe precum Smolensk spre orașele de frontieră”, subliniază Friedman.
Kârgâzstan
Un alt focar problematic pentru Rusia se află în Kârgâzstan. Preşedintele țării, Sooronbai Jeenbekov, a demisionat din funcţie săptămâna trecută. Cu o zi înainte, Jeenbekov începuse consultări asupra demisiei sale cu noul premier Sadâr Japarov, desemnat de Parlament în urma unui vot repetat, un posibil pas către încheierea crizei politice.
Susţinătorii lui Sadâr Japarov l-au eliberat din închisoare în urmă cu două săptămâni, pe fondul revoltelor izbucnite după alegerile parlamentare câştigate, potrivit rezultatelor oficiale iniţiale, de aliaţii lui Jeenbekov.
„În Kârgâzstan, care se află între Rusia și China, există tulburări politice similare. Și aici alegerile au dus la acuzații de fraudă și demonstrații la scară largă. Rușii au acolo unele facilități militare, dar cel mai important aspect este acela că oferă un tampon între Rusia și China. Rusia și China nu sunt în prezent în contradicție, dar s-au au dus o luptă în anii 1960. Deși asta a fost acum 60 de ani, geopolitica tinde să se repete și oricare ar fi interesele actuale care le-ar putea ghida, ambele țări sunt puteri vechi în schimbările istoriei și nici una nu vrea ca cealaltă să aibă un avantaj. Nu este clar dacă manualul din Belarus va funcționa aici, dar Moscova are o miză în ceea ce se întâmplă și, având în vedere probabilitatea ca un arbitru să fie necesar, implicarea nu ar fi surprinzătoare”, este de părere analistul american.
Nagorno-Karabah
În privința războiului reizbucnit în Nagorno-Karabah, unul dintre cele mai vechi conflicte separatiste ce au urmat colapsului URSS, George Friedman notează: „În linii mari, Azerbaidjanul este susținut ca și înainte de Turcia, o țară cu care are o afinitate etnică, în timp ce Armenia este susținută de Rusia. Dar conflictul este mult mai complicat de atât. În primul rând, Azerbaidjanul are relații importante cu Rusia pe care nu-și poate permite să le separe (de acest război – n.r.). Pe de altă parte, serviciile secrete rusești au fost cu siguranță la curent cu pregătirile de război din Azerbaidjan și ar fi trebuit să le ceară să renunțe, ținând cont de relațiile Moscovei cu Armenia. Dar asta nu s-a întâmplat. În cele din urmă, Rusia a menționat că tratatul pe care îl are cu Armenia nu include Nagorno-Karabah și, prin urmare, Moscova nu are obligația de a interveni militar din partea Armeniei. Rușii folosesc în mod clar războiul pentru a-și crește influența asupra Azerbaidjanului, cea mai puternică și mai bogată țară din Caucazul de Sud. Fără Rusia, Armenia are puține opțiuni. Georgia, care a fost invadată de Rusia în 2008, nu va fi de mare ajutor, iar Statele Unite, care au ajutat Georgia în acel război, vor alege probabil să se abțină.”
„Mutând sprijinul din Armenia în Azerbaidjan sau, mai exact, aducându-le pe amândouă pe orbita rusească, rușii rezolvă o problemă strategică vitală. În primul rând, ajută la securizarea Caucazului de Sud, care, după Europa de Est, este calea cea mai probabil de atac a unor potențiali invadatori. În al doilea rând, prin creșterea controlului asupra Caucazului de Sud, Caucazul de Nord devine mai sigur. Desigur, Rusia controlează deja Caucazul de Nord și menține o puternică linie de apărare acolo, dar Cecenia și Daghestanul găzduiesc mișcări islamiste militante, despre care Moscova susține că sunt susținute de SUA prin intermediari din Caucazul de Sud. Adevărat sau nu, Moscova nu riscă”, mai argumentează Friedman.
