Scuzele și justificările oferite de guvernul mongol pentru găzduirea și lăsarea în libertate a unui criminal de război dat în urmărire internațională sunt suficient de exotice pentru a-și asigura un loc confortabil în analele diplomației mondiale.
În același timp, dată fiind binecunoscuta sa dependență energetică de Rusia, ca și nu mai puțin evidenta strânsoare geografică cu care trebuie să se descurce zi de zi (Mongolia fiind înghesuită între Rusia și China), era de așteptat ca autoritățile de la Ulan Bator să nu se joace cu bricheta aprinsă pe lângă benzinarul-șef de la Moscova; după cum, era de așteptat să nu existe nici crize de isterie diplomatică în lumea liberă, deopotrivă anterior și ulterior primirii lui Putin în capitala mongolă.
De altfel, criticile internaționale, deși au existat, s-au încadrat cuminți în limitele “bunului simț” dictat de context.
Nu este însă exclus ca natura benignă a reacțiilor externe să fi fost impulsionată într-o oarecare măsură și de maniera sinceră, deschisă, neechivocă a mesajului transmis de mongoli, printr-un purtător de cuvânt al guvernului, aproape ad literam: ne cerem scuze, dar importăm de la ruși aproape toate produsele petroliere care ne pun în mișcare economia și cetățenii, deci mâinile ne sunt legate.
Pentru un dictator cu egocentrismul lui Putin și cu obsesia lui patologică de Mesia geopolitic, un mesaj mai umilitor și jignitor decât atât e totuși greu de închipuit. Cu atât mai mult cu cât vine din partea unei țări cu o poziție de asemenea fragilitate.
În ciua neputinței sale copleșitoare, Mongolia a reușit să-i administreze un fotogenic upercut de imagine benziarului rus care, tocmai de dragul imaginii, îi forțase mâna acestei țări să îl primească.
Aproape fără dubiu, se poate spune că autorităților mongole le-a și plăcut să lovească, atât cât s-a putut, având în vedere faptul că anterior Putin îi scutise totuși pe alții de stânjenitoarea sa prezență fizică pe teritoriul lor.
Faptul că jocul la rupere al Moscovei, aplicat Ulan Batorului, a funcționat cumva nu face totuși din Moscova o capitală mai puțin izolată decât în ajunul sulfuroasei vizite prezidențiale și nici din președintele rus un paria mai mic, mai suplu și mai puțin odios decât este deja de ani buni 24/24, 7/7, 365/365.
Din contră, prin simplul fapt că a insistat să fie primit cu covorul roșu la Ulan Bator, dictatorul de la Kremlin a pus el însuși în evidență faptul că, internațional, trăiește într-un țarc; și a lămurit pe deplin cât de mic este în realitate acest țarc.
Până la urmă, din scuzele și justificările oficiale ale Mongoliei se pot foarte ușor observa câteva elemente cruciale de fond:
- Mongolia nu a făcut niciun efort colateral de a sugera măcar faptul că i-a făcut plăcere să găzduiască un asemenea oaspete.
- Mongolia nu a negat faptul că Putin este un criminal de război.
- Mongolia nu a relativizat (și cu atât mai puțin contrazis) relevanța și temeiurile mandatului internațional de arestare emis de CPI pe numele dictatorului rus.
- Iar prin simplul fapt că a pus explicit și prompt în lumină starea sa cruntă de dependență energetică față de Rusia, Mongolia a indicat, fără să verbalizeze, că în condiții semnificativ mai favorabile fie nu l-ar fi primit pe criminal pe teritoriul său, fie, dacă acesta ar fi aterizat totuși acolo, l-ar fi încătușat și extrădat către penitenciarul în care există deja o celulă care-l așteaptă.
Dacă Putin ar fi avut un minim respect față de mongoli, i-ar fi scutit de prezența sa fizică în asemenea vremuri. Dar nu a vrut.
Dacă mongolii ar fi avut un minim respect față de Putin, ar fi căutat (și diplomații știu foarte bine că ar fi și putut să găsească) o formulă mult mai blândă și atenuată de a spune lumii de ce au făcut ceea ce au făcut. Dar nici ei nu au vrut.
Benzină, motorină și ulei – la atât se reduce potența și influența lui Putin în 2024 (iar asta, doar pe alocuri).
Într-o măsură, până în februarie 2022, inimaginabil de mare, Europa s-a debarasat în sfârșit de mizeria remanentă care însoțește dependența aberantă de o singură și mai ales insalubră sursă de petrol și gaz.
Pentru Mongolia, în schimb, acest proces este semnificativ mai dificil și mai cronofag, căci și specificul situației sale diferă în mod radical. Nu este, în schimb, și imposibil. Iar după cum se poate deduce din ecourile locale ale vizitei lui Putin la Ulan Bator, nici nu ar fi ceva la care mongolii să nu aspire (discret și în secret, pentru moment, dar surprinzător de deschis atunci când contextul o va permite).
