În ultimele săptămâni, Kremlinul e cuprins de agitație accelerată pe tema Republica Moldova.
Moscova a intuit/înțeles/aflat că, în 2023, devine inevitabilă pierderea a cel puțin două trofee de care abuzase 30 de ani ca un călău pasionat de meseria lui: non-limba moldovenească tinde să ajungă mută, iar falsa neutralitate apucă și ea drumul aneantizării.
În clipa în care cele două – limba care nu e limbă și neutralitate pe care tocmai prezența trupelor ruse în Transnistria o făcuse să nu fie neutralitate – vor deveni istorie. Iar astfel, Putin va mai adăuga două degete umflate de la câte piroane a bătut în copârșeul revizionismului rus.
Să pierzi Ucraina și Republica Moldova concomitent și cu așa viteză este o „performanță” care în mod normal ar invita la demnă sinucidere. E greu însă de spus dacă dictatorul rus va și recurge la așa ceva, ne lipsesc două informații esențiale: dacă e stilului lui și dacă va avea timp.
Nici în cazul lui Hitler, contemporanilor nu le-a fost mai simplu – n-aveau de unde ști cum va reacționa nazistul-șef în ultimul moment. Azi, însă, știm prea bine că le-a avut pe amândouă: și stilul, și timpul.
În orice caz, în Rusia războiului deja pierdut în Ucraina, prin preajma butoiului cu pulbere se umblă frenetic cu flacără deschisă. Din știrile demne de rubrica „Fapt divers”, ca și din bancurile cu Ion și Vasile, e lucru bine știut că happy-end-ul în astfel de îndeletniciri e rara avis.
Așa violentă cum este ea cu vectorii formali și informali de opoziție – din societate și din pliurile spectrului politic – Rusia lui Putin adăpostește, pe fondul eșecurilor umilitoare de pe front, o mini-junglă din care pândește răzbunarea.
Una din lecțiile trecutului, venind din Evul Mediu, este aceea că tocmai în păduri s-a născut contestarea eficientă a Puterii, căci în Cetate nu era loc de așa ceva.
Acolo, în pădure, se adunau contestatarii, acolo se repliau și de acolo porneau incursiuni mai mult sau mai puțin ambițioase, mai mult sau mai puțin reușite, mai mult sau mai puțin răzlețe (profesorul american Robert Harrison* oferă o fascinantă simfonie de interpretări asupra semnificației și rolului pădurii în istoria, cultura și cotidianul european; el amintește inclusiv vocația lor, în imaginarul nostru, de a-l adăposti pe cel ce comite fărădelegea cu scopul de a forța Puterea să reinstaureze primarul legii – primat pe care autocratul are obsesia de a-l evacua și sugruma).
Adaptat la Rusia de azi, ceea ce se întâmplă acum în „pădurile” pe care Putin nu le poate cuprinde exhaustiv arată astfel: inițiative regionale și referendumuri online de decuplare de centru; declarații anti-război, semnate de aleși locali; apeluri oficializate la judecarea lui Putin. S-au adunat câteva de-a lungul ultimului an.
Fiecare demers în parte e prea mic și vulnerabil pentru a conta. Dar forța potențială vine din trei direcții: coroborarea, colaborarea și declicul ultim.
Astfel de inițiative cu iz virtual, regional, iar pe alocuri practic cu o componentă de consultare populară, se vor regăsi în fundația retorică și juridică, atunci când se vor fi copt condițiile pentru explozia de ansamblu. Nu mai e mult până atunci.
În Rusia vremurilor noastre, mai este nevoie de un declic de medie putere, iar restul va fi efect în lanț. Chiar dacă poate fi greu de crezut, e pregătită suficientă populație pentru a i se opune dictatorului, atunci când vremea va veni, și sunt deja pe fază suficiente grupuscule civice, politicieni de opoziție aflați în diverse funcții de reprezentare, grupări politice adiacente puterii, însă oportuniste.
Declicul va veni, cel mai probabil, de pe front. O șansă aparent mai redusă este ca el să se producă undeva pe culoarele Puterii. La ambele cazuri, un adaos de impuls din afară, mai degrabă reactiv, decât pro-activ, dar totuși pre-poziționat, nu poate fi deloc exclus.
Se strânge lațul în jurul jivinei de la Kremlin. Va fi răpusă, dar probabil va și zgâria nițel. De văzut și cum arată „jivinele” care se vor bucura, în prima fază, de ospăț.
*Robert Harrison, „Forêts. Promenade dans notre imaginaire”, Flammarion, 2018
