Călin Georgescu a câștigat primul tur al prezidențialelor, iar după această izbândă de etapă pe tărâmul lumesc al politicii, profilul său mesianic nu a făcut decât să ia proporții încă și mai biblice în ochii susținătorilor săi.
Este limpede ca lumina zilei că alegătorii care au optat pentru Călin Georgescu văd în el un ins pe picioarele sale, autonom la modul absolut, nepătat sub nicio formă de trecut, fără sfori legate de mâini, picioare, gât, așa cum este îndeobște cazul oricărei marionete. De altfel, asta e și esența masajului său pentru ei.
Cumva, votanții lui Călin Georgescu au mare dreptate să își privească în acest fel alesul.
Până la urmă, unii dintre ei habar nu avuseseră cine este și de unde se trage Călin Georgescu, dar l-au votat căci algoritmii li-l livraseră insistent pe TikTok.
Alții, în schimb, bănuiau sau chiar erau mânați de certitudini că au habar cine e personajul, aflând de el și de altundeva decât de pe TikTok. De pildă, de pe conturile de YouTube, Facebook, Instagram ale nevestei sau de pe cele administrate de nevastă.
Vorba ei, a Cristelei Georgescu, nevasta lui Călin Georgescu: <span;>„Eu conduc armata tehnică din spatele lui Călin!”.
Ei bine, toți acești oameni care pe 24 noiembrie au făcut front comun pentru ca favoritul lor să se califice în finală de pe primul loc au toate șansele să fie profund dezamăgiți.
Oameni buni, Călin Georgescu este departe de ceea ce vă lasă el să vedeți, este departe de ceea ce, eventual, vreți voi să înțelegeți.
În loc de personajul de sine stătător, auto-inventat, de-a dreptul pogorât și absolut autonom, Călin Georgescu este după cum urmează:
- Pe formă, o prelungire a soției sale.
- Pe fond, o manifestare (una dintre ele) a unui fenomen mai amplu. Un fenomen legat de izvoarele subterane ale diplomației comuniste, de obsesiile, obiceiurile, ideile fixe și fricile pe care le avea generația anilor ’60-’80 a diplomaților ceaușiști de top. Diplomați care, imediat după Revoluție, au devenit mentorii noii generații de diplomați și economiști de vârf ai noii Românii. Generația lui Geoană, Călin Georgescu, Dăianu, Isărescu, etc.
Să începem cu Punctul 1.
Cristela, soția lui Călin Georgescu, vinde online cărți și CD-uri care, spune ea, “poartă cititorii de orice vârstă, dincolo de contextul strict alimentar, coborând în străfundul ființei, acolo unde putem simți cu adevărat că în viaţă totul e hrană, iar cea mai importantă este chiar hrana de dincolo de hrană”. (Sublinierea îi aparține)
Pe lângă toate astea, soția lui Georgescu este un soi de coach “naturopat”, “holistic” și tot așa. Vinde webminare, taie bilete la conferințe, se pricepe cam la orice – de la parenting, la împuternicire, până la vindecarea trupului cu puterea gândului.
Și mă opresc aici, căci nu intenționez să pescuiesc clienți pentru soția lui Călin Georgescu.
Doar am punctat liniile principale ale job-ului eventualei “prime doamne” și, mai ales, am citat mai sus din spusele și scrisesele ei de pe site, nu de amorul artei, ci pentru a atrage atenția asupra unui detaliu interesant: similitudinea stridentă dintre exprimarea Cristelei Georgescu și exprimarea lui Călin Georgescu. Vocabular, expresii, idei – cam totul se suprapune.
În realitate, candidatul la președinție își vrăjește publicul prin cuvintele nevestei. Ce a făcut el în plus față de ceea ce i-a livrat ea a fost să adăuge niște sare istorico-biblică și niște piper politico-suveranist, căci domeniul în care el activează e totuși diferit de cel în care și-a clădit ea tacticos afacerea.
Este ușor de presupus că clienții fideli au Cristelei Georgescu formează azi nucleul dur al electoratului lui Călin Georgescu.
Luați fie și numai citatele astea: “Apa a fost îmbuteliată în sticle de plastic ca să nu îți mai dea nicio informație” / “Fiecare robinet din fiecare casă va avea apă pură”.
Cine a vizitat site-ul Cristelei va băga mâna în foc că vin de la ea. Cine l-a ascultat pe Călin în câteva interviuri știe că aceste cuvinte îi aparțin lui. E limpede că puteau fi al oricăruia dintre ei.
Așadar, Cristela pare că l-a “împuternicit” cum trebuie pe Călin.
Să trecem acum la Punctul 2.
Aici lucrurile se complică nițel, miezul fiind de data asta mai puțin<span;> idilico-holistico-naturopat.
Călin Georgescu a recunoscut public că mentorul său a fost Mircea Malița – membru în CC al PCR, academician, ministru în vremea lui Ceaușescu și diplomat de vârf, ca ambasador și ca reprezentant permanent al României socialiste la ONU.
În perioada în care a activat Mircea Malița, cu precădere anii ’60-’80, diplomația României ceaușiste arată ca o schemă piramidală, ca un joc neîncetat la cât mai multe capete.
Astea erau vremurile în lagărul comunist, lagăr în care propaganda vorbea de state frățești, în timp ce culisele erau curios de dușmănoase.
Mentalitatea diplomaților de tipul și rangul lui Malița a fost iremediabil șlefuită de suspiciuni și neîncredere, de teamă și de contradicții.
Pe undeva, era și normal să fie astfel: de la sfârșitul anilor ’60, rușii și chinezii nu s-au mai înțeles, o clipă chiar s-au războit. Țările est-europene de pe orbita Moscovei erau cu rușii, dar se temeau de ei. China căuta să le penetreze, URSS-ul căuta să nu fie penetrate. America și Europa Occidentală căutau să speculeze tot acest puzzle de disensiuni intra-frățești.
Ni-i putem, așadar, imagina pe diplomații români de top ai acelor vremuri în ce tensiune și atmosferă evoluau. Tarele căpătate de ei în acele vremuri, tare care inevitabil le-au pervertit raportarea la scena internațională și afacerile externe, nu doar că i-au însoțit până în mormânt, dar au și fost transferate învățăceilor care au șlefuit diplomația primelor două decenii ale României post-decembriste.
Unii dintre aceștia, e drept, s-au debarasat de o parte însemnată a molozului moștenit de la mentorii tarați, ca Malița, alții în schimb n-au fost în stare și le vor purta aproape de ei precum predecesorii, până în ceasul din urmă.
Călin Georgescu este, judecând după luările sale de poziție pe teme externe, un exponent de soi al acestei din urmă categorii.
Joc la cât mai multe capete, asta e în esență ceea ce propune Georgescu ca politică externă a României.
Propune asta pentru că, pe de o parte, asta a învățat în tinerețe, iar pe de alta, pentru că nu a reușit să mai învețe și altceva pe parcurs, odată ce totul s-a schimbat.
Acolo unde unul ca Mircea Malița fusese cumva obligat de context să facă și jocurile rușilor, și jocurile chinezilor, și, parțial, pe ale americanilor, englezilor sau francezilor – căci România acelor vremuri avea un statut precar, alianțe doldora de aliați pe care îi suspecta ca fiind oricând capabili de trădare – Călin Georgescu, în schimb, trăiește într-o Românie profund diferită, într-o arhitectură de securitate fundamental alta, într-un cadru de alianțe mai diferit cum nu se poate.
Ar fi fost de așteptat ca mintea lui Georgescu să fie azi cu totul alta decât fusese, ieri, mintea mentorului Malița. Vedem însă că nu e așa, omul derapează ca și cum ar fi încremenit în proiect, ca și cum ar fi rămas împotmolit în mlaștina acelor vremuri sulfuroase ale politicii externe românești, deși pe atunci el abia de se năștea, ori era abia un puști.
Pe deasupra, nu e exclus și ca la asta să se adauge faptul că același Călin Georgescu s-a limitat la a reține din istoria României faptul că românii au avut în ADN capacitatea de a schimba cât ai clipi taberele, precum și faptul că au probat o predilecție spre<span;> jocul la multiple capete.
Două elemente, altfel, complementare și bine legate între ele, căci realitățile din spațiul înconjurător au fost mereu complexe, iar amenințările și fricile ne-au măcinat constant.
Secolul XX a fost chiar o operă de artă în acest sens. Am jucat deseori la multe capete, am probat o capacitate uluitoare de a fi gata oricând să sărim în altă barcă. E lucru dovedit istoric.
S-a întâmplat în primele două războaie mondiale, dar s-a întâmplat și ulterior, în comunism, când am dansat pe sârma sovieto-chineză și arabo-israeliană, când jonglam cu bezelele și înjurăturile la adresa americanilor și Europei de Vest.
Pe vremuri, teama de Moscova a stimulat Bucureștiul spre o apropiere de Beijing. Apropierea de Beijing i-a asigurat spatele lui Ceaușescu în raport cu Kremlinul, în timpul Primăverii de la Praga. Abordarea de către București a nenorocirii cehoslovace a condus la relații mai blânde cu SUA, Marea Britanie, chiar Franța, dar și cu organisme politico-financiare internaționale.
Generația care a făcut diplomația asta, de stat la masă cu toți și îmbucat câte ceva din farfuria fiecăruia, a fost făcută de generația lui Mircea Malița; cum ziceam, de generația care a asigurat mentoratul și a păstrat ulterior o strategică influență asupra generației MAE-ASE ’90 – Geoană, Daianu, Isărescu și lista poate continua cu nume mai puțin sonore. Și da, printre ei se numără și Călin Georgescu.
Însă lumea s-a schimbat masiv între timp, doar că Georgescu a ratat ocazia de a-și face sănătosul update.
De aia gândește el azi cu mintea și cu spaimele celor de ieri.
Este adevărat că prezentul începe să fie și el tot mai tulbure, din cauza războiului Rusiei din Ucraina, din cauza ascensiunii tulburătoare a Chinei.
Probabil că noul context a făcut ca vechea școală, vechile reflexe și vechiul curent de gândire să se reactiveze și să reverbereze în numeroase zone sensibile din statul și adiacente statului român – de la instituții de forță, la cluburi de “foști” semi sau pseudo-activi.
În aceste zone revine probabil în actualitate vechea tentație a lui: “Hai să jucăm iarăși la mai multe capete”. Tentația lui: “Avem SUA, NATO, UE, dar hai și cu China, hai și cu Rusia. Dacă ne fac figura unii, rămânem cu ceilalți”.
O fi fost logic acum 50-60 de ani, dar este cât se poate de stupid în zilele noastre, caci e ca și cum ai da vrabia din mână pe vrabia de pe gard!
E stupid, dar totuși sferele în care e populară stupizenia asta sunt azi mulțumite fără doar și poate. De ce? Pentru că și-au găsit omul bun de înhămat la treaba murdară, la pirueta indecentă, la răzgândirea care ne poate costa totul.
L-au găsit pe Călin Georgescu, nereformatul care, după ce a prins bazele de la exponenții vechii generații de diplomați ceaușiști, s-a oprit subit din evoluție.
Călin Georgescu este, după cum arătăm la început, omul nevestei lui. Din nefericire, Calin Georgescu este și omul, este încarnarea, este Mesia unor personaje și a unei școli de gândire la fel de încremeniți în trecut, la fel de incapabili să descifreze prezentul, identic de neputincioși în a anticipa ce poate să rezerve viitorul.
