În mod clar, Europa se va confrunta în următorii patru ani cu o administrație americană anti-europeană.
Cred că aceasta este concluzia inconturnabilă, acesta este mesajul de fond al lui Trump, mesaj lansat la Bruxelles (prin secretarul Apărării, Hegseth) și cimentat apoi la Munchen (prin vicepreședintele Vance).
De aici trebuie pornit cu orice analiză, de aici trebuie formulată orice așteptare, de aici trebuie creionată orice strategie. În fine, doar de aici se poate construi câte ceva – dacă se va mai putea construi câte ceva – între cele două maluri ale Atlanticului. Și mai ales, de aici, din acest punct, se poate dărâma destul de mult din ceea ce fusese clădit cu trudă între Europa și America, vreme de opt decenii, pe solul umflat al cimitirelor umplute de cele două războaie mondiale, iar multă vreme și cu preocuparea strategică a unui viitor amenințat de posibilitatea unui al treilea război mondial.
Donald Trump s-a folosit de prima lună a celui de-al doilea mandat pentru a construi puntea între versiunea sa din campania electorală și versiunea sa de la Casa Albă. A reușit! Va fi, așadar, același.
Este o veste proastă, dar e până la urmă este și o informație utilă – măcar în felul ăsta printre europeni nu vor mai exista dubii, nici speranțe deșarte, nici loc de proiecții credule.
“America first” nu va însemna însă și că America va părăsi Europa.
Din contră, va rămâne aici, dar este interesată de un cu totul alt tip de continuare a implantării; una profund marcată de “eleganța” și manierele “alese” ale capitalismului sălbatic, una descendentă mai degrabă din epoca marilor miliardari americani din a doua jumătate a secolului XIX, cunoscută drept “Gilded Age”.
Astfel:
- Economic, noua administrație americană a semnalat că percepe Europa în primul rând că piață de desfacere și teren extractiv, iar abia în al doilea rând ca aliat natural și partener cu drepturi egale. Europa, ne semnalează Trump, mai poate avea valoare pentru SUA atâta timp cât miliardarii din SUA pot face bani mult mai mulți de pe urma ei. Europa va cântări în ochii noului Washington doar în funcție de cât de darnic își va deschide ea piața pentru giganții americani din industria petrolului și a gazului lichefiat, pentru giganții americani din industria militară și, nu în ultimul rând, pentru giganții americani din sfera tehnologiei de vârf. Și tot în aceeași balanță va fi pusă și capacitatea Europei de a-i oferi lui Trump aceeași influență pe care America o are acum pe continent sau – de ce nu? – una chiar mai mare, însă la costuri infinit mai mici. Așadar, de notat cele două axe ale noii filosofii americane: exporturi mai mari, costuri mai mici, influență nealterată sau chiar potențată. Ca atare, adio “foreign policy”, bun venit “business only”! O super afacere, un excelent “deal”, nu-i așa?
- Politic, apuse sunt vremurile în care America, odată cu amprenta sa financiară, materială și de securitate, oferea în pachet și un model cultural-politic competitiv și care să inspire, model marcat de deschidere spre lumea largă – democrație, stat de drept, comerț liber, construirea unei societăți civile sănătoase (acest din urmă element fiind mai degrabă adresat țărilor din “noua Europă”, cele ieșite din dictatură sau cele care se chinuie încă să iasă din acest infern). Desigur, precum în cazul adevărului alternativ și al “free speech”-ului alternativ (cel prietenos cu fenomenul fake news și cu istericalele pline de venin), cultivate deja de un deceniu de trumpism acasă, în SUA, noua administrație și-a semnalat interesul de a-i oferi Europei un model cultural-politic… tot alternativ. În esență, unul vecin cu iliberalismul născut în Ungaria lui Viktor Orban (un model așadar marcat de slăbirea democrației, de subminarea statului de drept, de inversul deschiderii spre lumea largă). Discursul vicepreședintelui Vance a fost lămuritor și sub acest aspect (citiți sau recitiți, ascultați sau reascultați măcar partea în care secundul lui Trump deplânge tratamentul așa-zis nedrept acordat în UE partidelor extremiste, dezinformării, ingerinței ruse în procesele electorale).
Probabil că Donald Trump și-a dorit să îi șocheze pe europeni. Cu siguranță, i-a reușit – prin modul în care a abordat pacea pentru Ucraina, prin substanța mesajelor transmise via Hegseth și Vance, dar nu mai puțin și prin tonul superior și de pedagog iritat de acești elevi nătărăi care sunt europenii liberali. Brutal pe fond, umilitor pe formă.
Una peste alta, zilele astea, în cancelariile de pe bătrânul continent, misiunea cea mai dificilă pare a fi aceea de a păstra viu sentimentul că europenii și americanii chiar au fost, încă sunt și vor mai putea fi aliați.
Trump a făcut enorm pentru a zdruncina acest sentiment și pentru a pune în pericol această realitate, europenii au avut de înghițit enorm în sec pentru a proteja, pentru moment, măcar aparențele.
Însă adevărul este cu mult mai brutal; mai brutal și decât modul în care s-a comportat Trump (direct și prin emisari), mai brutal și decât ceea ce au de suportat europenii din partea lui. Iar adevărul mult mai brutal este acela că, vrând-nevrând, și noua Americă, dar și Europa pe care această nouă Americă o contestă, însă pe care vrea să o exploateze fără scrupule, au și vor avea nevoie una de cealălaltă.
Din acest punct vedere, dacă există acum o reală urgență și un autentic imperativ, ele rezidă în a găsi un modus vivendi adaptat la noile circumstanțe. Nimic mai simplu de spus, nimic mai complicat de realizat.
Antagonizarea reciprocă se va produce – e inevitabil. De altfel, deja se produce, dar ambele părți vor trebui să învețe a-i pune limite.
Sunt sigur că vremurile care vor veni, tocmai pentru că se anunță foarte dificile, vor ajuta și vor impulsiona fiecare dintre cele două tabere să identifice acele limite rezonabile și suficient de capabile să facă lucrurile relativ funcționale.
China și Rusia, la pachet cu influența deja dobândită de ele și în spațiul care – contestat sau nu – se numește Sudul Global, aștern destule premise în acest sens.
La scară globală, în realitatea lumii de azi, America singură devine mică, iar Europa singură devine și mai mică.
Pentru fiecare – America și Europa – alternativa de a căuta aliați cât decât compatibili, mai ales în acele momente în care amenințările sau vulnerabilitățile economice și/sau militare vor accelera, se va izbi inițial de impas și, imediat după, de eșec.
Așa cum e configurată lumea azi, dar și cel puțin pentru următorul deceniu, pentru fiecare dintre cele două, America și Europa, alternativa ar însemna să caute aliați printre inamici – ceea ce e un non-sens, ceea ce e cel puțin nepractic.
Europa fără America va fi pradă sigură pentru alianța ruso-chineză, indiferent cât de oportunistă și predispusă ea însăși la sincope ori chiar la răsturnări o fi această alianță forjată în ultimii trei ani pe axa Moscova-Beiging. Iar America fără Europa ar deveni rapid un uriaș cu picioare de lut, o perspectivă teribilă pentru ceea ce a fost America ultimului secol, dar mai ales o proiecție sinucigașă pentru forța fără egal în care le-a promis Trump americanilor că le va transforma țara.
Un gând, pe final, despre locul și rostul Ucrainei în tot acest concert ratat din “filarmonica” americano-europeană.
Pacea pe care această țară și-o dorește mai mult și mai autentic decât oricare alta va implica – aspect banal de previzibil – un proces complex, plin de nuanțe și predispus la cooperare.
Dar comportamentul Ucrainei, începând cu startul invaziei ruse, poate fi de natură să modifice numeroase variabile din planurile de pe hârtie – și de pe hârtia europenilor, și de pe hârtia americanilor.
Ucraina este acum previzibilă – dat fiind sacrificiul făcut în cei trei ani război, urmărește o pace justă și un viitor în care să fie asigurată.
Dar nu trebuie uitat faptul că, inițial, Ucraina a fost imprevizibilă: în ciuda numeroaselor așteptări din numeroase cancelarii de pe ambele maluri ale Atlanticului, Ucraina nu a cedat fără luptă, iar apoi nu a pierdut războiul.
Procedând astfel – deci refuzând să se predea, iar apoi dovenind că știe să se bată – Ucraina a obligat Occidentul să se angajeze de partea sa. Un lucru pe care Occidentul, la acea vreme, poate că nu și-l dorea sincer, un lucru la care cu siguranță nu se așteptase, un lucru pentru care, din aceste motive, Occidentul s-a văzut nevoit să improvizeze.
Altfel spus, Ucraina, mica Ucraină a creat peste noapte o situație cu totul nouă și cu totul complexă pentru toți giganții lumii: UE, NATO, SUA, Rusia și China.
I-a pus în fața faptului împlinit, i-a forțat să imagineze din fugă și să se adapteze accelerat. Mica Ucraină le-a spulberat giganților planurile de pe hârtie.
Faptul că Ucraina a reușit, la începutul războiului, să creeze o situație care a resetat totul nu este o garanție că aceiași Ucraină va mai fi capabilă să mai creeze și pentru încheierea războiului o nouă o situație care să conducă la un nou reset. Dar în același timp, nu există o garanție și că nu va fi în stare să reediteze evenimentul. Are azi și know-how-ul, dar și motive chiar mai întemeiate decât acum trei ani să forțeze lucrurile într-o asemenea direcție.
Nici Trump și nici europenii, dar nici Putin și nici Xi nu au motive suficiente să ignore realitatea din teren și să mizeze doar pe ceea ce au așternut pe hârtie; chiar dacă hârtia suportă multe!
Ucraina a putut (și nimic nu garantează că va nu va mai putea o dată) să refacă toate cărțile, pentru toată lumea.
