Washingtonul condus de Donald Trump s-a asigurat că, indiferent cum se vor derula discuțiile pe parcurs și indiferent de evoluțiile care vor urma după închiderea acestor discuții, “München 2025” va rămâne brutal în istorie măcar prin auspiciile sub care s-au deschis și convorbirile, și dezbaterile conferinței anuale pentru securitate din capitala Bavariei.
Astfel, administrația Trump a declanșat negocierile pentru încheierea războiului ruso-ucrainean alegând:
- Să pună sub presiune maximă (întâi) Kievul.
- Să priveze Kievul de acces egal cu cel rezervat Moscovei la fazele esențiale ale negocierilor.
- Să șunteze Europa de la miezul miezului discuțiilor, ca și cum războiul nu se poartă pe acest continent, ca și cum europenii nu au contribuit la efortul de sprijinire a Ucrainei, ca și cum pacea în sens larg nu le este amenințată, ca și cum nu ar fi aliații Americii, ca și cum Europa ar fi doar o parcelă din portofoliul imobiliar al unui dezvoltator care face simple tranzacții comerciale.
- În plus, prin semnalele transmise, direct și pe varii canale, Trump a trasat cu de la sine putere sarcini nenegociabile aceleiași Europe – unele pe termen scurt, altele pe termen lung.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, merită înainte de toate trecute în revistă presiunile infernale puse de SUA asupra Ucrainei. Atenție, sunt numeroase și par a fi concepute astfel încât marja de acțiune a Kievului în diluarea lor să fie minimă:
- De la nivelul Casei Albe, a fost pusă “în vânzare” ideea unei întrevederi față în față între Trump și Putin, plus ideea că ar fi existat invitații reciproce de vizite la Washington, respectiv Moscova, plus episodul bunei înțelegeri (actuale și potențiale) care s-a concretizat prin eloberarea de către ruși a unui cetățean american.
- De la nivelul Pentagonului, într-un cadru oficial și – fapt demn de semnalat – la NATO, secretarul american al apărării a transmis că: întoarcerea la granițele Ucrainei de dinainte de 2014 este un obiectiv nerealist; aderarea la NATO a Ucrainei nu este un rezultat realist al unui acord negociat; eventuale garanții de securitate acordate Ucrainei vor fi non-NATO și nu vor fi acoperite de art. 5; nu vor fi dislocate trupe americane în Ucraina; americanii au alte priorități majore, ele se găsesc în afara Europei, deci europenii vor trebui să se descurce cu ceea ce va urma legat de Ucraina;
Este demn de semnalat că primele reacții au fost de natură să întărească prima senzație pe care a lăsat-o abordarea Washingtonului: acolo unde Ucraina și Europa s-au arătat cel puțin iritate și au respins orice acord de pace încheiat fără o cooptarea autentică a lor în discuții, la Moscova și propaganda, și Kremlinul au afișat un aer de sărbătoare.
Este simptomatic așadar acest contrast. Fostul consilier de securitate națională al lui Trump, din primul mandat, John Bolton, chiar și-a “îmbuteliat” sugestiv critica adusă abordării Casei Albe: “În această seară se bea vodcă direct din sticlă la Kremlin”.
Acuma, firește, acest proces de negociere pentru încheierea conflictului ruso-ucrainean este abia în faza incipientă, cea a loviturilor maximaliste de deschidere, cea a construirii portofoliilor de active ce pot fi și nu pot fi cedate, a configurării unor orizonturi de așteptare în primul rând tactice, a amenajării unui cadru comunicațional, pe acest subiect, destinat consumului opiniei publice.
Prin urmare, fiind un proces abia în născare, nu este exclus ca el să sufere pe parcurs ulterioare modificări în varii puncte, pe varii centre de greutate.
Iată de ce, acest aspect îi poate predispune pe fanii “negociatorului” Trump, însă și pe cei care nu-i sunt fani, dar care se agață totuși de speranța că dracul nu este totuși atât de negru, la a considera că în spatele abordării șocante a Casei Albe așteaptă totuși câteva manevre de geniu care vor răsturna în final totul dinspre maximă groază spre minimă euforie.
E posibil să fie și așa, căci cel puțin teoretic nimic nu poate fi deja din faza asta exclus, dar ceea ce a fost anunțat a creat situația în care fac totuși cu ochiul câteva observații și întrebări capabile să descumpănească:
- Presiunea pusă de SUA pe Ucraina este pur și simplu copleșitoare. Prin urmare, chiar dacă ulterior va fi diminuată, e greu de presupus că va putea fi diminuată cu mult – deci ceea ce ar rămâne tot cel puțin indigest ar fi.
- Presiunea pe Moscova aproape că nu există. De fapt, mai corect spus ar fi că e insesizabilă. Asta poate însemna și că dacă, ulterior, Trump ar avea în vedere impunerea unui oarecare grad de presiune asupra lui Putin, aceasta nu ar putea fi disproporționată raportat la punctul de plecare (asta, dacă într-adevăr vrei ca eventuala doză de presiune să asigure un spațiu propice pentru a construi pe baza ei). Iar dacă nu va fi disproporționată înseamnă că va fi modestă, deci profitul lui Putin ar fi colosal.
- Ignorarea din fașă a Ucrainei stârnește resentimente naturale față de aducerea în prezent a unei paradigme de-a dreptul coloniale de a redesena harta în detrimentul celor mici. Chiar și în caz că Trump ar putea remedia la un moment dat acest start sinistru, răul tot va fi fost făcut întrucât acest proces a fost instantaneu declanșat.
- Ignorarea din fașă a Europei poate escalada anti-americansimul latent sau manifest din unele națiuni vest-europene, poate panica națiuni est-europene, în orice caz oferă încă un punct prețios de sprijin pentru levierul cu care Moscova lucrează de decenii la divizarea europenilor și la crearea unei falii între aliații europeni și americani. Concluzia din paragraful de deasupra se repetă și aici: până la o eventuală reparare a startului, cert e că răul va fi fost făcut, primele picături de venin vor fi fost deja vărsate.
Rămâne așadar neverosimilă ipoteza că abordarea păcii, pe care a afișat-o acum Trump, ar fi doar o fațadă, iar în curtea din spate și-ar aștepta momentul optim de manifestare câteva lovituri de geniul geniilor (menite să îndrepte lucrurile nu spre o pace exclusiv ori masiv în interesul Rusiei, ci spre o pace în interesul legitim al suveranității și integrității teritoriale a țării agresate, ca și în interesul securității pe termen lung a continentului).
Având în vedere cedările făcute de Trump Rusiei, în această preliminară fază, concomitent cu sacrificiile cerute de Trump Ucrainei și în același timp cu tratamentul nesănătos aplicat Europei, nu văd decât două posibilități pe care Trump să le poată avea în vedere spre a inversa starea de fapt pe care a creat-o:
- Să renunțe destul de rapid la abordarea inițială sau cel puțin să o amendeze dramatic deci până în punctul în care ar deveni de nerecunoscut.
- Să forțeze o schimbare de regim la Moscova, în imediat, ori să lovească economia Rusiei de o manieră fără precedent, cu forța și profunzimea capabile să antreneze turbulențe extreme, în Rusia, care să ducă la extragerea de uriașe compromisuri din partea lui Putin.
Dar cele două sub-ipoteze de mai sus, care ar deriva natural din ipoteza-mamă de deasupra lor, au o natură atât de nenaturală încât pare din start sănătos să le ignori, iar nu să-ți calculezi pașii pornind de la ele.
Pentru o țară cu poziția geografică a României și cu fragilitatea ei multilaterală, ceea ce tocmai a făcut Donald Trump anunță o nouă lebădă neagră. Ar fi a doua în doar două luni și jumătate, prima întinzându-și aripile pe 24 noiembrie 2024, sub forma “păsăroiului” pro-rus Călin Georgescu.
Căci o pace în genunchi, semnată de Ucraina, cu complementara tentativă a lui Trump de îngenunchere a Europei în acest complicat proces, va implica radicale transformări cartografice și geopolitice pentru Europa de Est și mai ales pentru vecinii Ucrainei.
Orbita rusă nu a fost nicicând mai aproape de noi, de la prăbușirea URSS, acum aproape trei decenii și jumătate.
Iar pentru România, impactul strategiei anunțate de Trump, în caz că această strategie nu va suferi modificări de substanță, ar fi cu atât mai teribil: pe de o parte, întrucât în năvodul pe care Trump tinde să i-l facă lui Putin cadou va fi chiar și mai distrugător prinsă Republica Moldova; iar pe de alta, întrucât deschide Cutia Pandorei revizionismului teritorial pentru care Ungaria, prietenă cu Rusia, a ieșit serios la încălzire după 24 februarie 2022, iar asta nu doar în ceea ce privește pretențiile privitoare la Ucraina, ci și pe cele privitoare la România.
În fine, am numărat până acum doar două lebede negre care au lovit Bucureștiul, în doar două lunișijumătate: cea din noiembrie 2024 (ascensiunea pro-rusului Călin Georgescu) și cea din februarie 2025 (pacea lui Trump).
Dar există și o a treia, gata să iasă din cușcă, după alte două luni și jumătate: eventuala victorie la urne, în luna mai, a unui candidat din start agreat sau a unuia cu potențial de a fi ulterior agreat de către Moscova.
- PS: Să sperăm totuși că München 2025 nu va semăna nici pe departe cu München 1938. Să sperăm, dar să fim conștienți că, pentru moment cel puțin, există tot mai puține prize de care să ne putem agăța.
Stimați “milițieni”, tăbărâți pe Călin Georgescu și pe ecosistemul toxic care îl propulsează!
