„La următoarele atacuri teroriste, vor putea președinții SUA să canalizeze cererea publică de răzbunare prin țintire precisă, explicând capcana pe care teroriștii o pun și concentrându-se pe crearea unei reziliențe a răspunsurilor SUA? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să și-o pună americanii și pe care ar trebui să o reolzve liderii lor”, scrie Josepg S. Nye, pentru Project Syndicate.
<< Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au fost un șoc teribil. Imaginile cu victimele care au sărit din Turnurile Gemene sunt de neșters, iar măsurile de securitate intruzive, introduse în urma atacurilor, au devenit demult un fapt de viață.
Dar scepticii se îndoiesc că a marcat un moment decisiv în istorie. Ei observă că prejudiciul fizic imediat a fost departe de a fi fatal pentru puterea americană. Se estimează că creșterea PIB-ului Statelor Unite a scăzut cu trei puncte procentuale în 2001, iar cererile de asigurare pentru daune au totalizat în cele din urmă peste 40 de miliarde de dolari – o mică parte din ceea ce era atunci o economie de 10 trilioane de dolari. Iar cei aproape 3.000 de oameni uciși în New York, Pennsylvania și Washington, DC, când pirații aerului de la al-Qaeda au transformat patru avioane în rachete de croazieră, au reprezentat o mică parte din decesele cauzate de călătorii, în SUA, în acel an.
În timp ce acceptăm aceste fapte, presupun că viitorii istorici vor considera 11 septembrie o dată la fel de importantă ca atacul japonez asupra Pearl Harbor, din 7 decembrie 1941. Atacul surpriză asupra bazei navale americane din Hawaii a ucis aproximativ 2.400 de militari americani și a distrus sau deteriorat 19 ambarcațiuni navale, inclusiv opt nave de luptă. În ambele cazuri, însă, efectul principal a fost asupra psihologiei publice.
Ani buni, președintele Franklin D. Roosevelt a încercat să-i alerteze pe americani cu privire la amenințarea Axei, dar nu a reușit să dea la o parte izolaționismul. Toate acestea s-au schimbat cu Pearl Harbor. La alegerile prezidențiale din 2000, George W. Bush a susținut o politică externă umilă și a avertizat împotriva tentațiilor de legate de nation building. După șocul din 11 septembrie, el a declarat „un război global împotriva terorii” și a invadat atât Afganistanul, cât și Irakul. Având în vedere înclinațiile membrilor de la vârful administrației sale, unii spun că o confruntare cu dictatorul irakian de atunci, Saddam Hussein, era în orice caz previzibilă, dar nu modul sau costul acesteia.
Ceea ce ilustrează 11 septembrie este că terorismul e despre psihologie, nu despre daune. Terorismul este ca teatrul. Cu armata lor puternică, americanii cred că „șocul și groaza” provin din bombardamentele masive. Pentru teroriști, șocul și groaza provin din dramă mai mult decât din numărul de decese cauzate de atacurile lor. Otrăvurile ar putea ucide mai mulți oameni, dar exploziile creează imagini. Lovitura lui Osama bin Laden a contat în derularea constantă a imaginilor cu Turnurile Gemene în cădere, pe televizoarele lumii.
Terorismul poate fi, de asemenea, comparat cu jujitsu, în care un adversar slab folosește puterea unui jucător mai mare împotriva sa. În timp ce atacurile din 11 septembrie au ucis câteva mii de americani, „războaiele nesfârșite” pe care SUA le-au lansat ulterior au ucis încă și mai mulți. Într-adevăr, daunele făcute de al-Qaeda se estompează în comparație cu dauna pe care și-a făcut-o America.
După unele estimări, aproape 15.000 de militari americani și contractori au fost uciși în războaiele care au urmat după 11 septembrie, iar costul economic a depășit 6 trilioane de dolari. Adăugați la aceasta numărul de civili străini uciși și refugiați creați, iar costurile cresc și mai mult. Costurile de oportunitate au fost, de asemenea, mari. Când președintele Barack Obama a încercat să pivoteze în Asia – partea cu cea mai rapidă creștere a economiei mondiale – moștenirea războiului global împotriva terorii a ținut SUA împotmolite în Orientul Mijlociu.
În ciuda acestor costuri, unii spun că SUA și-a atins obiectivul: nu a existat un alt atac terorist major asupra teritoriului SUA, la scara lui 11 septembrie. Bin Laden și mulți dintre locotenenții săi de vârf au fost uciși, iar Saddam Hussein a fost înlăturat (deși legătura sa cu 11 septembrie a fost întotdeauna îndoielnică). Alternativ, se poate susține că Bin Laden a reușit, mai ales dacă considerăm că credințele sale includeau valoarea martiriului religios. Mișcarea jihadistă este fragmentată, dar s-a răspândit în mai multe țări, iar talibanii au revenit la putere în Afganistan – ironic, chiar înainte de aniversarea din 11 septembrie, pe care președintele Joe Biden o stabilise inițial ca dată țintă pentru retragerea trupelor americane.
Este prea devreme pentru a evalua efectele pe termen lung ale retragerii SUA din Afganistan. Efectele pe termen scurt ale ieșirii haotice sunt costisitoare, dar pe termen lung, Biden poate fi văzut ca procedând corect să renunțe la efortul de nation building într-o țară divizată de munți și triburi și unită în principal prin opoziția față de străini.
Părăsirea Afganistanului îi va permite lui Biden să se concentreze pe marea sa strategie de echilibrare a ascensiunii Chinei. Cu toate prejudiciile aduse soft power-ului american de maniera haotică a ieșirii din Afganistan, Asia are propriul său echilibru de putere de lungă durată în care țări precum Japonia, India și Vietnam nu doresc să fie dominate de China și salută o prezență americană … Când te raportezi la faptul că, în de 20 de ani de la ieșirea traumatică a Americii din Vietnam, SUA erau binevenite în acea țară, precum și în regiune, strategia generală a lui Biden are sens.
În același timp, la 20 de ani după 11 septembrie, problema terorismului rămâne și teroriștii se pot simți încurajați să încerce din nou. Dacă da, sarcina liderilor SUA este de a dezvolta o strategie eficientă de combatere a terorismului. Miezul său trebuie să fie a nu cădea în capcana teroriștilor, provocându-ne mari daune. Liderii trebuie să planifice să gestioneze șocurile psihologice din țară și din străinătate.
Imaginați-vă cum ar fi fost lumea dacă Bush ar fi evitat chemarea tentantă, de miting, la un război global împotriva terorii și ar fi răspuns la 11 septembrie prin lovituri militare atent selectate, combinate cu informații bune și diplomație. Sau, dacă ar fi plecat în Afganistan, imaginați-vă că s-ar fi retras după șase luni, chiar dacă asta ar fi implicat negocierea cu talibanii atât de disprețuiți.
Privind în perspectivă, la următoarele atacuri teroriste, vor putea președinții să canalizeze cererea publică de răzbunare prin țintire precisă, explicând capcana pe care teroriștii o pun și concentrându-se pe crearea unei reziliențe a răspunsurilor SUA? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să o pună americanii și pe care ar trebui să o rezolve liderii lor. >>
