Implicarea președintelui Donald Trump în conflictul cu Iranul începe să semene cu o iluzie optică cunoscută sub numele de „scările Penrose”, care par să urce și să coboare la nesfârșit, dar ajung întotdeauna în același loc, notează CNN.
Această situație dificilă este rezultatul propriilor decizii ale lui Trump, după ce a declanșat un război care nu a oferit niciodată perspectiva unei ieșiri clare și a negociat un memorandum de înțelegere care nu a abordat cauzele fundamentale ale conflictului.
Astfel, s-a trezit din nou în fața unei dileme familiare, după ce fumul s-a risipit târziu, miercuri, în urma noilor lovituri aeriene americane menite să pedepsească atacurile Teheranului asupra transportului maritim din Strâmtoarea Ormuz.
Va escalada războiul — cu costuri potențial ridicate în vieți omenești, din punct de vedere economic și politic — pentru a încerca să destrame un nou status quo care oferă Iranului cea mai mare pârghie de influență? Sau va încerca să reînvie un armistițiu imperfect, care plătește Iranului miliarde de dolari doar pentru a continua discuțiile?
Cea mai recentă escaladare, la numai trei săptămâni după ce Trump a semnat memorandumul de înțelegere cu Teheranul, pe care îl prezentase drept un acord pe care numai el îl putea obține, a evidențiat inutilitatea, pe scară largă, a efortului militar american de până acum. În esență, lansând un nou val de rachete și atacuri aeriene, Trump riscăsă înceapă un al doilea război pentru a îndrepta consecințele primului — și anume controlul exercitat de Iran asupra Strâmtorii Ormuz.
Atacurile Iranului asupra transportului maritim au demonstrat hotărârea sa de a păstra această pârghie strategică, o pârghie care, în afara supraviețuirii propriului regim represiv, a reprezentat principalul său câștig în urma războiului. Teheranul dorește să transforme această rută vitală pentru tranzitul mondial de petrol și gaze într-o sursă de venit prin impunerea unor taxe de trecere. Loviturile împotriva mai multor nave au părut menite să forțeze vasele comerciale să navigheze doar pe rutele preferate de Iran, confirmând astfel dominația sa asupra zonei.
Aceste atacuri, precum și represaliile americane, par să contrazică memorandumului de înțelegere. Însă documentul — negociat de echipa trimisului special american Steve Witkoff și a ginerelui lui Trump, Jared Kushner — este atât de vag, lipsit de mecanisme de aplicare și atât de naiv în privința intențiilor Iranului, încât nu este deloc surprinzător că și-a pierdut deja orice relevanță.
Un Trump furios a declarat, în timpul deplasării la summitul NATO din Turcia, că memorandumul de înțelegere este acum „terminat” și a calificat Iranul drept „complet nebun”. Totuși, a adăugat că negociatorii săi pot continua discuțiile dacă doresc. Accentuând impresia de incoerență strategică, el a mai spus: „Nu vor construi niciodată o armă nucleară în baza acordului nostru, dar nu știu dacă vom mai avea un acord. S-ar putea pur și simplu să facem ceea ce avem de făcut fără un acord, pentru că, știți ceva, este mai simplu”.
Escaladarea războiului ar presupune costuri uriașe
În lipsa unui plan inovator la care nimeni nu s-a gândit până acum, opțiunile lui Trump sunt limitate și este posibil să nu dea rezultate.
El ar putea ordona o escaladare masivă a conflictului. Deși o invazie a Iranului este greu de imaginat, ar putea lua în calcul atacuri aeriene asupra infrastructurii civile iraniene sau asupra centralelor electrice ori chiar o operațiune militară în districtele de coastă de-a lungul Strâmtorii Hormuz, pentru a împinge înapoi forțele iraniene. O altă posibilitate ar fi o operațiune de capturare a insulei Kharg, principalul terminal petrolier al Iranului.
Însă costurile ar putea fi enorme și ar putea declanșa exact reacția economică pe care Trump a explicat că încerca să o evite atunci când a semnat memorandumului de înțelegere (MOU). Un asalt al pușcașilor marini sau al forțelor speciale asupra insulei Kharg ar presupune riscul unor pierderi semnificative în rândul militarilor americani. În ciuda celorlalte erori ale sale, Trump nu a urmat până acum exemplul unor președinți care au încercat să-și recâștige credibilitatea ordonând operațiuni soldate cu moartea unui număr mare de militari sau civili americani.
O escaladare din partea Statelor Unite nu s-ar produce într-un vid.
Extinderea listei de ținte din Iran ar provoca, cel mai probabil, atacuri de represalii împotriva aliaților americani din Golf și asupra bazelor militare americane din regiune. Instalațiile petroliere și de gaze naturale s-ar putea afla din nou în bătaia focului, cu riscul de a declanșa o nouă criză energetică mondială.
În acest caz, Trump s-ar confrunta și cu o reacție negativă pe plan intern, inclusiv cu revenirea prețurilor ridicate la benzină, care i-au afectat deja grav popularitatea în timpul războiului și au înrăutățit perspectivele deja fragile ale Partidului Republican înaintea alegerilor parlamentare de la jumătatea mandatului.
Nici măcar nu este clar dacă un război total ar elimina capacitatea Iranului de a amenința navigația prin Strâmtoarea Hormuz, având în vedere că doar câteva drone lansate de la kilometri distanță ar putea fi suficiente pentru a opri transportul comercial maritim.
Deputatul Adam Smith, principalul democrat din Comisia pentru Servicii Armate a Camerei Reprezentanților, a declarat miercuri, la CNN, că situația dificilă în care se află Trump demonstrează de ce susținătorii unei linii dure, care îi cer să „termine treaba” în Iran, se înșală.
„Nu vei putea, ca să folosesc expresia lor, să «termini treaba» până în punctul în care să zdrobiți Iranul”, a spus Smith. „Aceasta a fost întotdeauna principala slăbiciune a argumentului în favoarea declanșării acestui război. Iar acum ne aflăm prinși în această capcană.”
În teorie, Trump ar putea reinstaura blocada americană asupra navelor și porturilor iraniene, după ce deja a revocat suspendarea sancțiunilor asupra exporturilor de petrol convenită prin memorandumului de înțelegere. Însă, după săptămâni întregi în care a suportat efectele primului astfel de embargo, Iranul nu s-a apropiat deloc de „capitularea necondiționată” pe care Trump o ceruse.
Amiralul în retragere James Stavridis, deși a recunoscut că Trump nu dispune de un set de opțiuni foarte favorabile, i-a declarat lui Jim Sciutto de la CNN că cea mai bună strategie a președintelui ar putea fi să lovească ținte economice din Iran.
„Noi aducem un cuțit la o luptă cu cuțite, dar avem și un pistol”, a spus Stavridis. „Sincer, nu cred că vom cuceri insula Kharg, dar am putea să o blocăm. Asta ar însemna sfârșitul economiei iraniene”.
Stavridis și-a nuanțat însă afirmația, avertizând asupra posibilității unor represalii severe din partea Iranului. Totuși, este posibil ca o presiune economică susținută și dureroasă să oblige regimul iranian, în ciuda indiferenței sale față de suferința propriilor cetățeni, să se întrebe dacă poate suporta pe termen nelimitat consecințele politice ale unei economii devastate.
Trump lansează noi amenințări
O altă posibilitate ar fi ca Trump să se retragă pur și simplu din confruntare, lăsând lumea să se adapteze la realitatea unei Strâmtori Ormuz disputate. Acest lucru ar însemna energie mai scumpă și o traversare mai riscantă și mai costisitoare pentru navele comerciale.
Piețele s-ar putea adapta în timp. Însă Trump nu ar putea proteja Statele Unite de consecințele economice, inclusiv de impactul asupra indicilor bursieri, pe care îi folosește adesea ca măsură a propriului succes.
În cele din urmă, reducerea volumului de petrol disponibil pe piață ar putea diminua în mod critic rezervele strategice. Iar ignorarea problemei ar consacra o înfrângere stânjenitoare pentru președinte și ar afecta grav percepția globală asupra puterii Statelor Unite. Iranul și-ar putea afișa la nesfârșit principalul avantaj strategic obținut în urma războiului.
Această pârghie este acum atât de valoroasă încât noii lideri ai Iranului au fost dispuși să riște pierderea unui acord care le oferea miliarde de dolari prin suspendarea sancțiunilor americane și fonduri pentru reconstrucție. Încă o dată, pare tot mai lipsită de temei asumpția administrației conduse de oameni de afaceri de succes, anume că orice actor poate fi convins prin stimulente financiare — ipoteză deja zdruncinată în cazul Ucrainei.
În același timp, însă, strategia Iranului implică și riscuri serioase. Posibilitatea ca Teheranul să exagereze în folosirea avantajului său ar putea consolida sprijinul regional pentru o abordare americană mai dură. De asemenea, această strategie poate sugera existența unor diviziuni în interiorul regimului, pe măsură ce oficialii nou-promovați ai Gărzilor Revoluționare Islamice, animați de un naționalism accentuat, încearcă să-i discrediteze pe colegii lor mai moderați, favorabili negocierilor.
Opțiunile limitate ale Statelor Unite pot explica și de ce Trump, imediat după ce a ordonat loviturile aeriene de miercuri, a revenit rapid la amenințări.
„Dacă se va mai întâmpla încă o dată, consecințele vor fi mult mai grave”, a scris el pe rețelele sociale.
Însă Iranul nu a cedat nici în fața unor avertismente similare în timpul campaniei de bombardamente americano-israeliene, mult mai intense și mai îndelungate, din prima fază a războiului.
La bordul aeronavei Air Force One, în drum spre casă din Turcia, Trump a revenit la una dintre temele sale preferate.
„M-au sunat acum puțin timp. Vor atât de mult să încheie un acord”, a spus el, reluând o afirmație pe care o repetă de luni bune, dar care nu pare să se confirme niciodată.
Uneori, președintele pare să ducă un război nu doar împotriva Iranului, ci și împotriva realității.
