Președintele Alexander Stubb susține că Ucraina poate repeta succesul Finlandei, notează The Economist.
<< Tiranul de la Kremlin a pretins că țara se află în sfera lui de influență și a cerut un schimb inegal de teritorii. Când cererea i-a fost respinsă, a pus la cale o operațiune de tip steag fals și apoi a invadat, așteptându-se să cucerească capitala în două săptămâni. Democrațiile occidentale au promis sprijin, dar nu l-au oferit. Mai puțin de cinci ani mai târziu, victima a fost forțată să cedeze Rusiei o zecime din teritoriul său și să promită neutralitate perpetuă. Acesta a fost destinul nu al Ucrainei în acest deceniu, ci al Finlandei în anii 1940. Astăzi, Finlanda este unul dintre cele mai prospere și de succes state europene.
Finlanda revine în atenție în aceste zile. Liderul său a participat luna trecută la o întâlnire la Casa Albă alături de Donald Trump, Volodimir Zelenski și alți șase lideri europeni. Când Trump s-a întors către Alexander Stubb, președintele Finlandei – unul dintre cei mai fermi și echilibrați susținători ai Ucrainei – acesta a spus: „Am găsit o soluție în 1944 și sunt sigur că vom putea găsi o soluție și în 2025 pentru a pune capăt războiului de agresiune al Rusiei și a obține o pace justă și durabilă”. Iar într-un interviu recent, acoordat la Helsinki pentru The Economist, el a spus despre decizia din 1944, privită de mulți drept o înfrângere, că „încă simțim că am câștigat, pentru că ne-am păstrat independența”.
Când Stalin a atacat în Războiul de Iarnă din 1939-1940, Finlanda era independentă de doar 21 de ani, după ce petrecuse cea mai mare parte a secolului al XIX-lea ca parte a imperiului rus, iar cei 600 de ani dinainte ca parte a Suediei. Ea a fost inclusă în pactul secret Molotov-Ribbentrop, care împărțea Europa Centrală și de Est între Germania și Uniunea Sovietică. Finlanda a fost atribuită celei din urmă.
Totuși, spre deosebire de orice altă parte a fostului imperiu rus și de multe țări din Europa Centrală și de Est, Finlanda — o țară cu mai puțin de 6 milioane de locuitori astăzi și cu o frontieră de 1.300 km cu Rusia — nu și-a pierdut niciodată independența sau democrația. Aceasta nu s-a datorat sprijinului Occidentului, ci rezistenței poporului său, integrității elitei și realismului dur al omului care a condus armata în anii de război — Carl Gustaf Mannerheim, fost general în armata imperială rusă, care a fost la fel de hotărât să lupte pe cât a fost să accepte o pace amară.
În martie 1940, după „16 săptămâni de bătălie sângeroasă, fără odihnă zi și noapte”, Mannerheim s-a adresat soldaților săi: „Armata noastră încă stă neînvinsă în fața unui dușman care, în ciuda pierderilor teribile, a crescut în număr”. Sprijinul modest venit din partea Occidentului și dimensiunea copleșitoare, precum și brutalitatea unui inamic „a cărui filosofie de viață și valori morale sunt diferite de ale noastre”, au însemnat că, deși Stalin nu și-a atins obiectivele maximaliste, Finlanda a fost nevoită să cedeze teritorii, dar nu și poporul său.
„Trebuie să fim pregătiți să ne apărăm Patria micșorată cu aceeași hotărâre și cu același foc cu care ne-am apărat Patria nedivizată”, a spus Mannerheim. Întreaga populație a Kareliei finlandeze — peste 400.000 de oameni — a fost evacuată după încheierea Războiului de Iarnă și a Războiului de Continuare, în care, pentru o vreme, Finlanda i-a împins pe ruși înapoi.
Experiența Finlandei a fost invocată încă de la începutul războiului din Ucraina — atât ca un model de evitat, cât și ca unul care poate fi urmat. Discursul lui Mannerheim a circulat în biroul președintelui Volodimir Zelenski în primele luni ale războiului, dar a fost pus deoparte.
Pacea impusă Finlandei în 1944 a fost departe de a fi dreaptă. Dar ar fi putut fi mai rea. Finlanda a predat 10% din teritoriul său, inclusiv Karelia și jumătate din Lacul Ladoga. Armata i-a fost restricționată, la fel și posibilitatea de a adera la NATO. A fost obligată să lase Rusia să închirieze o bază navală la Porkkala, o peninsulă din Golful Finlandei, la doar 30 km de capitală. Și, întrucât se aliase cu Hitler, a fost nevoită să plătească despăgubiri Uniunii Sovietice, care o atacase cu cinci ani înainte.
Pentru mare parte din lume, aceasta a fost o înfrângere. Pentru Stubb, al cărui tată s-a născut pe teritoriul anexat de Uniunea Sovietică și a cărui casă de vacanță se află la Porkkala — revenită în mâinile finlandezilor din anii 1950 — lucrurile arată diferit.
Fără nicio garanție de securitate din partea Occidentului sau a altcuiva, Finlanda și-a exercitat această independență nu prin adoptarea unei atitudini anti-ruse — ceea ce ar fi dus aproape sigur la o nouă invazie — ci prin construirea uneia dintre cele mai prospere țări din Europa. „Oamenii nu au așteptat condiții perfecte. Au lucrat cu ceea ce aveau”, explică Risto Penttilä, expert în politică externă.
În politică și în mass-media, Finlanda a evitat cu grijă orice ar fi putut înfuria Moscova. Pentru majoritatea observatorilor din exterior, ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „finlandizare” a fost o formă servilă de conciliere. Pentru Stubb și pentru majoritatea compatrioților săi, „a fost definiția realpolitik-ului într-o perioadă în care nu aveam de ales”. Aceasta a permis Finlandei să rămână fidelă valorilor sale fundamentale: educația universală, bunăstarea socială și statul de drept.
Cu mult înainte de a adera la NATO în 2023, Finlanda dezvoltase un sistem de „apărare totală” bazat pe serviciul militar obligatoriu și pe participarea voluntară a companiilor private. Armata de recruți generează o forță de rezervă de aproape 1 milion de cetățeni instruiți. Esko Aho, prim-ministru în anii 1990, spune că nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil fără un sentiment de echitate. „Finlanda a reușit să creeze o apărare națională nu doar din cauza amenințării Rusiei, ci și pentru că avea ceva demn de apărat”.
Stubb spune că Ucraina de astăzi se află într-o poziție mai bună decât Finlanda în 1944 — „o țară devastată, extrem de săracă”, aproape fără sprijin din exterior. Ucraina are aliați care lucrează la garanții de securitate și care o ajută economic. Ucraina, spune el, poate fie să rămână blocată în trecut și să deplângă nedreptatea lumii din afară, fie „să adune bucățile, să reconstruiască și să creadă în propriul viitor”; să eradicheze corupția, să cultive libertatea și justiția socială și să elimine cinismul. Aceasta este alegerea care o așteaptă. >>
