Ce putem face noi pentru România

„Alex, ar trebui să te gândeşti la ce întrebări ai vrea să-i pui doctorului”, îi spune Cristina, mama sa, în timp ce se află în maşină, în drum spre cabinetul medical. „Poţi să-l întrebi orice doreşti. Să nu fii ruşinos. Întreabă-l orice.” 

Pe pagina de Facebook Universul.net găsiți cele mai importante știri ale momentului, opinii și analize. Dați-ne LIKE!

Alex se gândeşte un minut, după care spune: „Mi-au ieşit nişte bubiţe sub braţ, de la deodorant”. Cristina: „Serios? De la noul deodorant?”. Alex: „Da”. Cristina: „Atunci ar trebui să-l întrebi pe doctor despre asta”.

O jumătate de oră mai târziu, Alex stă faţă în faţă cu doctorul, un bărbat distins şi foarte bine pregătit, care îi spune copilului de 10 ani că se numără printre primii cinci la sută ca înălţime din categoria sa de vârstă. Alex îl întrerupe: „Printre primii cinci ce…?”.

Doctorul: „Înseamnă că eşti mai înalt decât 95 dintr-o sută de tineri bărbaţi când, aaa, aceştia au 10 ani”. Alex: „Dar eu nu am 10 ani”. Doctorul: „Da, însă în categoria asta ai fost inclus când te-au măsurat. Tu ai 9 ani şi 10 luni şi de obicei se ia în calcul vârsta rotundă cea mai apropiată…”. Alex nu pare convins.

Doctorul: „Şi acum, cea mai importantă chestiune. Vrei să mă întrebi ceva înainte de a începe să te examinez?”. Alex: „Hmm… am o întrebare. Mi-au ieşit nişte bubiţe sub mâini, cam pe aici (îi arată subraţul)”. Doctorul: „Aici, la încheietură?”. Alex: „Da”. Doctorul: „Bine. Mă voi uita la ele când ajung acolo cu examinarea. O să văd ce sunt exact şi ce pot face. Te dor sau te mănâncă?”. Alex: „Nu, doar că sunt acolo”. Doctorul: „Bine, o să mă uit la ele”.

Acest dialog nu este luat din vreun manual medical de bune practici în pediatrie. Reprodus în studiul „Copilării inegale” (şi citat de Malcolm Gladwell în volumul „Excepţionalii”), el este unul dintre miile consemnate de sociologul american Annette Lareau şi echipa sa de cercetători, care, urmărind pas cu pas vieţile a 88 de copii pe parcursul mai multor ani, au căutat să răspundă la întrebări rămase până acum fără un răspuns universal acceptat: ce se află la originea succesului?

Care este factorul determinant ce influenţează doi copii cu un coeficient de inteligenţă identic să aibă rezultate radical diferite în viaţă? De ce un copil cu un IQ de geniu ajunge un ratat, iar un altul cu un IQ mediu reuşeşte remarcabil? Extrapolate, răspunsurile găsite de Lareau ne pot oferi soluţii la o problemă la care poate nu ar strica să reflectăm o dată pe an, de Ziua României: de ce nu reuşeşte o ţară cu o medie de inteligenţă cu nimic mai prejos decât a altora „să-şi croiască o altă soartă”?

În acelaşi studiu sunt redate dialogurile şi comportamentul altor copii americani, de diverse rase, provenind din familii extrem de variate ca venit, statut social şi educaţie. Ajunşi în faţa medicului, mulţi dintre aceştia amuţesc, nici nu îndrăznesc să se uite la el, răspund monosilabic la ce sunt întrebaţi şi nici vorbă să îndrăznească să-i adreseze vreo întrebare.

Aceeaşi diferenţă de comportament a sesizat-o Lareau şi atunci când a monitorizat comportamentul la şcoală nu doar al elevilor, ci şi al părinţilor, în relaţia cu profesorii. În timp ce unii sunt mai degrabă umili, nu cer explicaţii atunci când li se prezintă o decizie, nu îndrăznesc să o conteste nici măcar atunci când este evident că li se face o nedreptate copilului lor, alţii nu acceptă nici o decizie fără să pună întrebări, fără să ceară justificări şi, mai ales, fără să lupte pentru a repara o injustiţie.

Efectele celor două mari tipuri de atitudine sunt cât se poate de vizibile în timp. Dacă la început, atunci când monitorizau copiii la o vârstă fragedă, dialogurile cu profesorii, medicii şi cu alţi adulţi erau purtate exclusiv de părinţi, după câţiva ani, când au reluat monitorizarea, cercetătorii au consemnat că tinerii preluaseră în bună măsură modelul părinţilor şi comunicau cu cei mai în vârstă în aceiaşi parametri în care învăţaseră în familie. Încrezători sau umili. Activi sau pasivi. De pe poziţii de egalitate sau de inegalitate.

În dialogul aparent banal dintre Alex şi mama sa, reprodus la început, copilul primeşte de fapt o lecţie importantă. Că are dreptul să vorbească de la egal la egal cu cineva mai în vârstă. „Că, deşi se află în aceeaşi încăpere cu un adult, cu o persoană cu autoritate chiar, este cât se poate de firesc să-şi exprime personalitatea”, observă Gladwell. Faptul că Alex îl întrerupe pe doctor şi îl corectează în privinţa vârstei este cel mai bun semn că a înţeles sfatul mamei sale şi că nu are nici o reţinere în a-şi spune punctul de vedere, chiar un pic nepoliticos.

Poate părea un exemplu minor, dar, potrivit cercetătorilor americani, în situaţii similare, o altă categorie de părinţi alege să-i transmită copilului mesajul că modul normal de a se purta cu un adult, cu atât mai mult cu un medic, este să tacă din gură şi să asculte. Să nu îl deranjeze sub nici o formă pe „cel mare”.

Repetate zi de zi, an de an, nu doar până ce merg la şcoală, ci mult după „cei şapte ani de acasă”, astfel de învăţături aparent minore, predate în situaţii concrete, ajung să modeleze decisiv personalităţile tinerilor. Şi pot avea rezultate extraordinare sau catastrofale. Pot ajuta un tânăr să-şi împlinească potenţialul sau îl pot împinge spre mediocritate ori chiar ratare.

De ce este relevant pentru România studiul realizat de Annette Lareau și comentariile lui Malcolm Gladwell? 
Ne spune cu adevărat ceva nou, având în vedere că ştiam de mult că în educaţie stă cheia succesului? Da. Face o distincţie importantă între tipurile de educaţie şi ne spune care anume lipseşte cu adevărat celor care, în ciuda inteligenţei, a cunoştinţelor teoretice, a bunului simţ, nu reuşesc să se afirme în comunitate. Şi ne dă numeroase argumente care contrazic convingerea comodă a multor români că doar şcolile, inspectoratele şcolare şi Ministerul Educaţiei sunt responsabile pentru performanţele noilor generaţii.

Cheia, spune Lareau, este la familii. Doar acestea pot cultiva în tineri sentimentul nu doar că datorează, dar şi că „li se cuvin” atenţie şi respect din partea oricărei persoane cu autoritate, fie părinte, profesor, doctor sau orice altceva. Unde duce asta? „Copiii crescuţi în spiritul «îndreptăţirii» se poartă ca şi cum ar avea dreptul să îşi urmărească interesele proprii şi să gestioneze activ interacţiunile în mediile instituţionale. Se simt confortabil în acest mediu; li se pare firesc să schimbe informaţii şi să ceară atenţie… Chiar din clasa a IV-a încep să formuleze cereri speciale către profesori şi medici pentru ca aceştia să-şi modifice procedurile conform dorinţelor lor.”

Prin contrast, copiii care nu sunt îndrumaţi în acest fel de către familiile lor sunt caracterizaţi de „o atitudine distantă, neîncrezătoare, marcată de constrângere (…) nu ştiu să-şi găsească singuri calea sau cum să ajusteze mediul în care se află pentru a le servi cel mai bine scopurilor lor”.

Concluzia studiului este că marea majoritate a copiilor educaţi de părinţi care i-au încurajat şi i-au învăţat să raţioneze, să dialogheze, şi nu doar să asculte, să ceară explicaţii atunci când nu înţeleg ceva şi, mai ales, să negocieze cu orice persoană cu autoritate, şi nu doar să respecte ordine, au devenit adulţi de succes.

Pentru a avea la maturitate o relaţie sănătoasă, bazată pe cooperare şi respect reciproc, cu autoritatea – reprezentată fie de un şef de care le depinde cariera, fie de un politician care poate face irespirabil aerul din jurul lor – este vital ca internalizarea sentimentului că sunt egali cu ea să aibă loc cât mai devreme şi să fie exersată programatic. De aceea, copiii crescuţi în familii intimidate de autorităţi reuşesc rar în viaţă pe măsura capacităţii lor native. O concluzie care este, fără îndoială, la fel de adevărată oriunde în lume, nu doar în Statele Unite.

Şi care în România are o rezonanţă aparte. Pentru că marea problemă a acestei ţări stă exact în absenţa mentalităţii de luptător, de învingător. Prea puţini părinţi îşi educă urmaşii în ideea că stă în puterea lor să modeleze lumea în care trăiesc. Că nici istoria poporului în care s-au născut, nici erorile conducătorilor săi, nici slăbiciunile colegilor de generaţie, ci doar propriile limite de voinţă şi de pricepere în a fi arhitecţii vieţii lor vor determina în final dacă au ajuns maximum din cât ar fi putut ajunge.

Prea puţini adulţi convinşi că acesta este adevărul înseamnă prea puţini cetăţeni împliniţi profesional şi material, înseamnă prea puţini cetăţeni conştienţi că împlinirea individuală nu este chiar o împlinire dacă nu este dublată şi de cea a comunităţii în care trăiesc, înseamnă prea puţini cetăţeni care ştiu că succesul unei comunităţi presupune implicare activă în mersul societăţii. Înseamnă prea puţini cetăţeni capabili şi dispuşi să lupte împotriva celor ce deţin puterea pentru a-i obliga să-şi schimbe comportamentul faţă de ei, să îi respecte, să creeze şi să respecte regulile esenţiale unei meritocraţii. Înseamnă România de azi.

Eşecul nostru este total. Nu reuşim nici măcar să-i obligăm să nu mai fure (sau, în cel mai rău caz, să fure mai puţin) şi să administreze în folosul comunităţii, şi nu în al lor personal. Iar dacă actuala generaţie nu va găsi resurse de a schimba ceva radical în coabitarea perversă cu cei ce ne conduc, nu ne rămâne decât să ne gândim ce putem face pentru ca lucrurile să se schimbe măcar în viitor.

Pentru cei ce înţeleg din cele scrise mai sus că dacă totul se rezumă la acest tip de educaţie problema este ca şi rezolvată, având în vedere că „tinerii din ziua de azi” sunt fie foarte dezinvolţi – exemple gârlă în emisiunea „Copiii sunt lucruri trăsnite” -, fie de-a dreptul scăpaţi de sub control – vezi anarhia care domneşte în şcoli, lipsa de respect pentru profesori, dar şi pentru rigorile educaţiei -, am o dublă veste proastă.

Prima categorie, a copiilor geniali, este doar o minoritate, aşa cum e peste tot în lume. Numărul nu este singura problemă. Nici isteţimea precoce, şi nici IQ-ul, după cum a dovedit pe deplin un alt studiu celebru, cel al „Termitelor”, nu sunt nici pe departe suficiente pentru a da un adult cu personalitate puternică, apt să modeleze mediul în care funcţionează după aspiraţiile sale.

A doua categorie nu face decât să adâncească problema. Pentru că soluţia nu este să fentezi autoritatea, ci să o determini să ţină cont de nevoile tale justificate şi să facă lucrurile aşa cum trebuie. Şi nu doar în interesul tău personal – asta se rezolvă în unele cazuri şi în schimbul unei şpăgi -, ci în interesul colectivităţii.

Cultivarea sentimentului de „entitlement”
, despre care vorbea Annette Lareau, nu înseamnă că tinerii trebuie învăţaţi că li se cuvine totul. Sau că li se cuvine ceva în orice condiţii. Aici nu este vorba de alint sau râzgâială, ci de un mod de a forma un nou val de români, care să nu mai vadă o virtute în a sta „în banca lor”, care să nu mai creadă în cuminţenia bleagă, care să nu mai simtă că datorează ascultare totală sau necondiţionată celor „mai mari” ca vârstă, poziţie socială sau politică şi, mai ales, care să nu mai accepte să fie conduşi de hoţi şi proşti. Dar care, în acelaşi timp, să înţeleagă şi ce datorează ei la schimb: onestitate şi competenţă.

Pe de altă parte, nu este vorba nici de a pune bazele unei generaţii de rebeli sau de anarhişti. Nu există progres fără reguli şi fără instituţii. Iar România nu are nevoie nici de mai mulţi cetăţeni care să conteste pe furiş autorităţile sau care să le ocolească. Asta avem deja din plin.

Dacă suntem buni la ceva ca popor, în mod cert suntem buni la a păcăli statul şi legile. Creativitatea noastră la acest capitol este remarcabilă. De la cel mai mic la cel mai bătrân, am devenit campioni la făcut slalom printre capcanele pe care ni le întinde zilnic un stat hrăpăreţ şi prostovan.

Nimic însă nu este mai jalnic decât imaginea tinerilor încântaţi că încep să se descurce, adică să deprindă căile perverse ale supravieţuirii româneşti – motivarea absenţelor contra unei perechi de ciorapi sau o notă de trecere pentru un plic cu bani. Toate văzute şi copiate de la părinţii care cred că păcălesc pe cineva atunci când dau mită. Nu se păcălesc decât pe ei şi pe cei ce îi cresc. Şpaga nu cumpără nimic mai mult decât o viaţă mediocră. Nici cea dată, nici cea luată. Ce faci cu un Porsche dacă nu ai autostrăzi? La ce îţi folosesc milioanele de lei dacă poţi muri cu zile într-un spital subfinanţat, de la o infecţie banală, până să apuci să mai ajungi la Viena?

Varianta în care cetăţenii fentează statul este la fel de proastă ca aceea în care cetăţenii se lasă conduşi de stat precum vitele la abator. Cu fiecare nouă generaţie de „descurcăreţi”, România pierde o generaţie care ar putea forţa elita politică şi administrativă să schimbe ţara astfel încât să nu mai fie nevoie să încalci legile sau să faci alegeri imorale pentru a trăi decent. Singura opţiune acceptabilă pentru cetăţeni şi cei ce ne conduc este cooperarea pentru a crea reguli care să pună ambele părţi pe picior de egalitate.

Soluţiile adevărate nu pot fi decât acelea de salvare colectivă, nu de pseudosalvare individuală. Însă nu vom ajunge acolo, nu vom depăşi stadiul de adunătură de indivizi al căror imn ar trebui să fie „scapă cine poate”, nu vom deveni o naţiune decât atunci când va exista o masă critică de români care să ştie nu cum se poate păcăli autoritatea, ci cum să negocieze cu ea, care nu se vor simţi inferiori, care nu se vor ploconi în faţa ei cumpărându-i bunăvoinţa cu peşcheşuri şi nici nu vor avea chef să stea „în banca lor”. Care vor avea deja în sânge convingerea că li se cuvine respect din partea celor pe care i-au ales să-i conducă. Şi care vor şti cum să le impună acestora, chiar şi dur dacă e cazul, să se poarte potrivit mandatului pe care l-au primit.

În acest moment nu există suficient de mulţi români capabili să oblige sistemul de putere să-şi schimbe natura. Şi nici nu vor apărea din senin. Ei trebuie cultivaţi zi de zi, mai întâi de familiile în care s-au născut şi după aceea de societate, prin efortul responsabil al tuturor celor ce nu se mulţumesc cu un destin mediocru.

Cât timp va trece până atunci? Se va întâmpla vreodată? Depinde doar de noi. Uitaţi-vă în jur, la copiii dumneavoastră sau la tinerii cărora le sunteţi modele, în profesie sau în societate, şi întrebaţi-vă dacă le predaţi lecţiile de care au nevoie. 
Dacă îi pregătiţi atât pentru a-şi împlini potenţialul, cât şi pentru a se lupta cu tot ce are România strâmb sau dacă, din contră, prin comportamentul dumneavoastră de zi cu zi le induceţi ideea că nu stă în puterea lor să decidă cât de departe vor ajunge şi nici să schimbe regulile după care funcţionează societatea în care trăiesc. Pentru că, în funcţie de cum creşte această nouă generaţie, putem spune cu destulă certitudine cum va creşte şi următoarea, şi cea după ea şi aşa mai departe.

Ce putem face noi pentru România? Să ne asigurăm că schimbarea decisivă în bine a acestei ţări începe chiar cu noi.

Editorial publicat în ”România liberă”, pe 2.12.2011

1 COMENTARIU

  1. Asa este, excelent articol, d-le Turturica, ma intristeaza ca l-ati scris in 2011, si semne ca a fost inteles nu vad, la 8 ani diferenta. Poate vor fi de acum inainte semne de intelegere a rolului fiecaruia, depinde numai de noi sa schimbam paradigma stat-cetatean. Vorbiti de ”pseudo-salvare individuala”, inca un adevar dureros, si plecarea din tara eu o vad tot ca un armistitiu pe care prea multi, mult prea multi l-au incheiat cu tara, dar poate si aici se pot schimba lucrurile.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here