Ce scria Cristina Țopescu despre „periplul de trei luni prin cinci închisori”. În 1989 a vrut să fugă în Germania

În biografia realizatoarei TV, Cristina Țopescu, există un moment special, consumat cu puțin timp înainte de Revoluția din decembrie 1989: încercase să fugă din ţară, în septembrie 1989, pentru a ajunge la mama ei, în Germania.

A făcut referire la experiența carcerală chiar în 22 decembrie 2019, prin republicarea unui text apărut în 2009, în volumul colectiv „Str. Revoluției nr. 89”. Potrivit Ziaristii.ro, „este o mărturisire tristă și duioasă, nostalgică și exuberantă”.

Mărturia Cristinei Țopescu

• 21 decembrie 1989. Tocmai ce ieșisem din închisoare de două zile, nici nu mă dezmeticisem bine, nu-mi venea, încă, să cred că sunt liberă. Nu știi cât de neprețuită este libertatea până nu ți se ia, până nu ai fost închis măcar o săptămână. Primim tot de ca și cum ni s-ar cuveni. Când, de fapt, nimic nu ni se cuvine și orice ne poate fi luat oricând de către alții, de viață sau de noi înșine. Pentru că viața ne-o putem lua și noi singuri când ajungem să n-o mai prețuim. Nu apreciem nimic din ceea ce avem până-n momentul în care ni se ia, într-un fel sau altul, așa e natura umană, ingrată și superficială.
• Atunci, în ’89, la libertatea pe care mi-o recâștigasem după un periplu de trei luni prin cinci închisori (batalionul de la Oravița, arestul de la Reșița, Penitenciarul de la Timișoara, Jilava și arestul din Rahova), se adăuga libertatea noastră, a tuturor, libertatea poporului meu. Știu, sună patetic, dar așa simțeam atunci, patetic, toți simțeam patetic, ne iubeam, ne îmbrățișam, ne câștigaserăm libertatea pe care n-o avuseserăm niciodată (cel puțin, generația mea). Eram beată de fericire, de libertate, de speranță și exaltare pentru ce va să vină.
• Au fost zile de grație, îi mulțumesc lui Dumnezeu că le-am trăit, mă bucur că n-am reușit să trec granița, în disperarea de a ajunge la mama mea care era atunci bolnavă, în Germania. Mă bucur că am trăit în două epoci, mă bucur că am avut experiența închisorii și a terorii pe care Securitatea a exercitat-o cu atâta sârg asupra familiei mele. Și mă mai bucur că, deși atunci îi disprețuiam și îi sfidam pe securiști, acum nu sunt traversată nici de ură, nici de vreo dorință de răzbunare.
• Păcatul pe care îl comit și mi-l asum e dezamăgirea, mai mult, chiar lehamitea și greața. Da, greață, sună foarte urât, unii nu mă vor înțelege, dar de ce aș minți, de ce mi-aș menaja propriul popor când, iubindu-l, el mă dezamăgește în fiecare zi? Poporul român oferă ochilor mei, cel puțin, o priveliște dezolantă. Țara mea îmi refuză dreptul la fericire. Iar sunt patetică, dar îmi asum și asta, iar pe cei care nu sunt de acord cu mine îi felicit. Pentru ce? Poate pentru instinctul lor de conservare, pentru echilibrul de care dau dovadă, pentru abilitatea lor extraordinară de a-și crea un univers propriu în afara sau înlăuntrul universului înconjurător.
• Sau pentru egoismul lor? Pentru putința de a ignora ce văd în jurul lor și interesul exclusiv față de propria persoană? Eu mă predau, nu mai am speranță. Cum să mai poți dormi liniștit în timp ce atâtea alte ființe suferă, sunt umilite și strivite de capitalismul sălbatic, sau cum i s-o zice, capitalismul românesc mai degrabă, poate… Sau nu mă predau, pentru că lupt, pentru că aproape că nu trece zi să nu intru în război cu establishment-ul, un război epuizant, în care mă lupt fără speranță.

Articolul integral – AICI