<< Alianța își întărește granițele de est. Dar este divizată când vine vorba de cât de departe trebuie să meargă în Ucraina >>, notează The Economist.
<< Atunci când NATO și-a publicat „conceptul strategic” – un fel de declarație de viziune – în 2010, lucrurile arătau bine. „Astăzi, în zona euro-atlantică este pace și amenințarea unui atac convențional împotriva teritoriului NATO este scăzută”, declara alianța. „Vrem să vedem un adevărat parteneriat strategic între NATO și Rusia”. Acea speranță pare acum ciudată. Invadarea Ucrainei de către Rusia tocmai a intrat în luna a cincea. Pe 28 iunie, liderii NATO se strâng la Madrid pentru a pregăti alianța pentru zilele mai grele care urmează. „Acest summit va fi un summit transformator”, spune Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, într-un interviu pentru The Economist.
Un nou concept strategic, care va fi aprobat la Madrid, este cel mai clar semn al schimbării priorităților. Deloc surprinzător, acesta identifică Rusia drept „cea mai imediată amenințare la adresa securității noastre”. Totuși, rămân diferențe între aliați cu privire la cât de departe trebuie mers, iar alte părți ale textului sunt încă în curs de negociere. Cei care militează pentru folosirea forței mai degrabă decât a diplomației – Marea Britanie, Polonia și alte țări din Europa de Est – sunt dornici să sublinieze statutul de paria al Rusiei. În schimb, în timpul unei vizite la Kiev din 16 iunie, președintele Franței, Emmanuel Macron, și-a reiterat avertismentul că Europa va trebui, în cele din urmă, să se implice în relație cu Rusia: „Noi, europenii, împărțim un continent, iar geografia este încăpățânată: se dovedește că la capătul său, Rusia este tot acolo”.
La Madrid, liderii vor aproba, totodată, schimbări majore în postura militară a alianței. Înainte de 2014, membrii estici ai NATO nu aveau trupe străine pe teritoriile lor. După prima invadare a Ucrainei de către Rusia și anexarea Crimeei, în acel an, NATO a desfășurat grupuri de luptă multinaționale în Estonia, Letonia, Lituania și Polonia, țările în care amenințarea era considerată ca fiind cea mai gravă. Deși aceste formațiuni de mărimea unui batalion, 5.000 de soldați în total, sunt prea mici pentru a opri o invazie rusă, ideea era că implicarea lor într-un război ar declanșa un răspuns internațional mai larg, inclusiv întăriri din America, pentru a-i da afară pe invadatori.
Alte patru grupuri de luptă sunt acum înființate în Bulgaria, Ungaria, România și Slovacia, reflectând amenințarea tot mai mare aproape de sud, în jurul granițelor Ucrainei și lângă Marea Neagră. Dar membrii NATO sunt, de asemenea, de acord că trebuie să fie mai mult decât o forță militară aflată în prima linie de apărare. „Nu ai la dispoziție 60 de zile pentru a-ți duce tancurile în Estonia”, a declarat Ben Wallace, secretarul britanic al apărării, pentru Financial Times la începutul acestei luni, „deoarece până în acel stadiu nu va mai exista nicio Estonie, având în vedere ceea ce au făcut rușii în Ucraina”. Ceea ce se conturează acum este o strategie de apărare avansată, uneori cunoscută sub numele de deterrence by denial: desfășurarea a suficientă putere de foc, suficient de departe spre est, întâi de toate pentru a opri tancurile rusești să pătrundă.
În acest scop, Estonia, Letonia și Lituania doresc ca batalioanele din țările lor, majoritatea fiind puțin mai mari de 1.000 de militari, să devină brigăzi, care tind să aibă câteva mii de soldați și mult mai multă putere de foc. Aceste țări au făcut, de asemenea, presiuni pentru ca mai multe muniții și arme grele să fie pre-poziționate pe teritoriile lor și ca NATO să pună la dispoziție un cartier general de divizie în fiecare țară. Astfel de cartiere generale aduc cu ele capacități mai mari, inclusiv avioane de supraveghere, rachete cu rază mai lungă de acțiune și sisteme de apărare aeriană. Marea Britanie, care conduce grupul de luptă din Estonia, și Germania, responsabilă de cel din Lituania, sunt în favoarea ideii, deși niciuna dintre țări nu este probabil să plaseze în străinătate trupele cu o brigadă completă; unele vor fi „ținute” acasă, la nivel de pregătire ridicată de intervenție, pentru a fi trimise în caz de criză.
„Există o înțelegere a faptului cum că poate nu totul este realizabil, cel puțin nu imediat”, spune Tomas Jermalavicius, un fost oficial lituanian din zona apărării, acum la ICDS, un grup de experți din Estonia. Dar el afirmă că ar fi văzut ca o dezamăgire majoră dacă NATO nu este de acord să consolideze apărarea antiaeriană și antirachetă în regiunea baltică, unde tensiunile au crescut în ultimele zile.
Pe 21 iunie, un oficial al apărării din Estonia a declarat că elicopterele rusești trecuseră granița pentru a doua oară în mai puțin de două săptămâni. Rusia pare să-și arate puterea pe fondul unei dispute cu Lituania cu privire la accesul la Kaliningrad, o exclavă rusă stuată între Lituania și Polonia. Autoritățile lituaniene, impulsionate de sancțiunile UE, au restricționat transportul feroviar de marfă din Rusia continentală către exclavă, determinând Rusia să amenințe „cu consecințe cu un impact serios negativ asupra populației Lituaniei”. Pe 25 iunie, președintele Rusiei, Vladimir Putin, a sugerat, într-o întâlnire cu liderul Belarusului, Alexander Lukașenko, că ar putea oferi Belarusului rachete cu capacitate nucleară și să ajute avioanele acestei să transporte arme nucleare rusești.
NATO se pregătește și în alte moduri. Anterior, țările ofereau o parte din forțele lor armate, prin rotație, pentru o Forță de Răspuns a NATO de înaltă pregătire de acțiune, de aproximativ 40.000 de soldați, dintre care un sfert ar trebui să fie mutați în termen de opt zile. Conform unui nou „model de forță”, de cel puțin șase ori mai mulți militari la niveluri înalte de pregătire vor fi puși la dispoziția potențială a NATO. În circumstanțe normale, cei mai mulți dintre aceștia vor rămâne sub comandă națională, dar Comandantul Suprem Aliat Europa (SACEUR) al NATO, un general american, va avea o idee mai bună cu privire la felul în care poate aduna rapid resursele. De exemplu, dacă dorește ca nave de război să se îndrepte spre Marea Baltică pentru a trimite un mesaj Rusiei, va ști care membri au navele pregătite. Poate cel mai important, anumite unități vor fi alocate pentru anumite regiuni, oferindu-le membrilor NATO din prima linie încredere că, într-o criză, vor apărea suficiente forțe.
Într-un fel, toate acestea se adaugă la o renaștere remarcabilă a NATO – departe de „moartea cerebrală” cu care președintele Franței, Emmanuel Macron, îl diagnosticase într-un interviu acordat acestui ziar, în 2019, pe fondul provocării alianței de către Donald Trump și al invaziei Turciei din Siria. Stoltenberg se laudă cu o creștere „fără precedent” a cheltuielilor pentru apărare. La trei zile după ce Rusia a atacat Ucraina, pe 24 februarie, Germania a promis să-și majoreze cheltuielile pentru apărare la peste 2% din PIB, ținta NATO. Alte țări care au depășit deja acest nivel, cum ar fi Polonia, se îndreaptă acum spre 3%. Aceasta nu este o tendință uniformă – un oficial eston se plânge că mai mult de jumătate dintre membrii NATO nu și-au mărit deloc bugetele pentru apărare în timpul crizei – dar, în total, cheltuielile sunt cu siguranță în creștere.
Un nou sondaj, Munich Security Index, subliniază modul în care opinia publică s-a aliniat în spatele acestor poziții. În G7, un bloc care include cei mai mari șase cheltuitori ai NATO, și care s-au întâlnit în Alpii bavarezi cu puțin înainte de summitul NATO, mai mult de jumătate din oamenii din fiecare țară cred că Occidentul se confruntă cu un nou Război Rece cu Rusia. Într-adevăr, italienii de astăzi sunt mai dornici să se confrunte cu Rusia decât erau în noiembrie britanicii, în general mai agresivi, un semn privitor la cât de drastic s-au schimbat lucrurile.
Totuși, frontul comun are unele lacune notabile,. Pe 15 mai, Finlanda și Suedia, renunțând la ultimele vestigii ale neutralității militare, au încercat să se alăture NATO. Mulți oficiali se așteptau ca summitul de la Madrid să fie o ocazie de sărbătoare în care calitatea lor de membru să fie aprobată. În schimb, Turcia continuă să blocheze ambele solicitări, cerând concesii de la cele două țări cu privire la legăturile lor cu separatiștii kurzi și – suspectează oficialii din Helsinki și Stockholm – concesii din partea Americii. Oficialii NATO încearcă să rezolve disputa, până acum fără rezultat.
Un alt punct de conflict este China. În ultimii ani, alianța s-a confruntat cu modurile în care China afectează din ce în ce mai mult securitatea Europei, atât prin parteneriatul său din ce în ce mai puternic cu Rusia, cât și prin influența sa asupra unor tehnologii precum rețelele mobile 5G. Pentru prima dată, conceptul strategic va lua seama de asta. Prim-miniștrii din Australia, Japonia și Noua Zeelandă și președintele Coreei de Sud vor participa în calitate de invitați la summitul de la Madrid. Spre surprinderea multora, Japonia și Coreea de Sud au impus ambele sancțiuni Rusiei, parțial în așteptarea solidarității europene împotriva Chinei și a altor amenințări din Asia. Prezența lor reflectă, de asemenea, amestecul dintre securitatea europeană și cea asiatică în zone care transcend geografia: conceptul strategic va discuta despre schimbările climatice, securitatea cibernetică și militarizarea spațiului, printre alte provocări globale.
Cu toate acestea, unii aliați, în primul rând Franța și Germania, se feresc de un ton prea agresiv. Pe 21 iunie, Jens Plötner, consilierul pentru politică externă al cancelarului german, Olaf Scholz, a avertizat că parteneriatul Chinei cu Rusia ar fi o „profeție care auto-împlinește” și o greșeală: „Cred că scopul nostru trebuie să fie să încercăm să reducem rivalitatea în ansamblu [cu China] pe cât posibil”. Alții susțin că o abordare mai dură privitor la China este vitală pentru a ne asigura că NATO rămâne relevantă pentru o viitoare administrație americană. Amenințarea privind întoarcerea la Casa Albă a lui Trump sau a unui alt populist similar, în 2024, planează atât asupra reuniunilor G7, cât și asupra celor ale NATO. La reuniunea anterioară a G7, dl. Biden le-a spus omologilor săi: „America s-a întors”, făcându-l pe altul să răspundă: „Da, dar pentru cât timp?”
Poate cea mai mare provocare dintre toate este stabilirea rolului adecvat al alianței în Ucraina, a cărei capitală, Kiev, a fost lovită încă o dată de rachete rusești la primele ore ale zilei de 26 iunie. Membrii NATO au oferit, individual, Ucrainei cel mai mare transfer de arme către orice țară într-o perioadă atât de scurtă, de la cel de-al Doilea Război Mondial. Angajamentul alianței față de apărarea reciprocă i-a protejat de represaliile rusești. Dar NATO, ca organizație, a oferit doar ajutor neletal, cum ar fi căști și pături. Curiozitatea este că Uniunea Europeană, ingenuă în chestiuni militare, furnizează în prezent mai multe arme Ucrainei decât NATO, baza apărării colective în Europa.
Deși toți membrii săi sunt de acord că alianța nu ar trebui să intervină direct în Ucraina, Marea Britanie și țările care au aceleași concepții doresc ca NATO să-și intensifice sprijinul. Nu numai Franța și Germania, ci și, poate în mod surprinzător, America, se opun acestui lucru pe motiv că ar permite Rusiei să pretindă că luptă cu NATO, mai degrabă decât doar cu Ucraina, și ar crește riscul escaladării conflictului.
Stoltenberg spune că, la Madrid, alianța va dezvălui un pachet cuprinzător de asistență pentru a ajuta Ucraina „cu tranziția fundamentală de la echipamentele din epoca sovietică la echipamentele NATO”. De asemenea, va ajuta Ucraina să meargă mai departe către o structură de comandă descentralizată, spune el, mai degrabă decât către modelul sovietic „sus-jos”, pe care l-a moștenit și care a distrus armata Rusiei în ultimele luni. Faptul că NATO se angajează pe această cale este în sine o lovitură pentru Putin, care a lansat acest război parțial pentru a opri și schimba integrarea politică și militară a Ucrainei cu Occidentul. Dar transformarea forțelor armate ale Ucrainei va reprezenta o muncă de câțiva ani. Aceasta este o consolare redusă pentru soldații care țin linia în orașele pline de obuze din Donbas, în săptămânile și lunile următoare. >>
