Ciolacu are toate motivele să nu candideze la prezidențiale. Ar avea atâtea de câștigat!

Ședința de guvern la Palatul Victoria din București, 13 iunie 2024. Inquam Photos / George Călin

Pe măsură ce se aglomerează culoarul  candidaturilor la prezidențiale, se diluează și rațiunile unei lansări în cursă a liderului PSD, Marcel Ciolacu.

Numai în ultimele zile, și-au oficializat candidaturile fosta ministră a Justiției, Ana Birchall, fostul ministru de Externe, Mircea Geoană, și liderul AUR, George Simion. Primărița de Câmpulung Muscel, Elena Lasconi, și-a făcut și ea cunoscut interesul de a candida la prezidențiale. Totuși, cazul său este unul aparte: pentru a fi credibilă, are nevoie ca de aer ca în prealabil să câștige cursa internă pentru șefia propriului partid (ar fi curios și nerealist să țintească spre Cotroceni fără a fi reușit să se impună întâi în rândul alor ei).

De semnalat, totodată, că principalii jucători – PNL și PSD – încă negociază tare între ei.

Desigur liberalii și social-democrații semnalează pentru moment că fiecare este în stare și „dator” să aibă propriul candidat – Nicolae Ciucă, respectiv, teoretic, Marcel Ciolacu.

În același timp, tocmai ce au câștigat alegerile europarlamentare împreună, pe listă comună, iar în țară modelul a funcționat în nu puține zone și la locale. Apoi, împreună se află deja de câțiva ani și la guvernare și ambii vorbesc de continuarea ei.

Prin urmare, realitatea din teren și imaginarul politic îi proiectează și pentru Cotroceni mai cu seamă laolaltă decât separat.

Setul de alegeri prin care tocmai am trecut sugerează că și activul de partid din cele două tabere, și sfera electoratului propriu sunt mai pregătiți ca niciodată în ultimele trei decenii pentru ipostaza unui candidat comun.

Dar asta nu înseamnă automat că la vârf, în speță la vârful PSD, toți cei care au o oarecare influență în modelarea deciziei strategice sunt la fel de împăcați sau de vizionari. Ceea ce înseamnă, așadar, că nu este exclus ca PSD să meargă totuși cu propriul său candidat.

Dar și dacă aceasta ar fi în cele din urmă decizia, nici măcar asta nu înseamnă că acel candidat trebuie să fie automat Marcel Ciolacu, chiar dacă „cutuma” este că președintele partidului trebuie să se viseze și președinte al țării.

Istoria ne arată că după tripla lui Ion Iliescu, niciun pesedist care s-a visat șef de stat în final nu a mai fost nici șef de partid.

Marcel Ciolacu are toate motivele să tragă învățăminte din lecțiile istoriei și, spre deosebire de predecesorii săi în fruntea PSD, are de partea lui un context politic intra și extra PSD mult mai favorabil pentru a se putea menține după alegeri tot în zona soliștilor – deopotrivă la partid și la guvernare – chiar dacă nici de data asta PSD nu ar da președintele. Cu o condiție: să nu candideze el însuși.

A nu candida el însuși înseamnă una din două:

1. Fie să sprijine din start candidatul PNL (cea mai logică, sigură și consecventă cu sine dintre variante)
2. Fie să meargă separat în bătălie, dar cu alt candidat decât el însuși (de preferat, cu un semi-independent, adică cu un om cu un trecut legat de PSD, dar fără greutate azi în partid; astfel, le poate da măcar parțial satisfacție șoimilor din PSD că sunt reprezentați de un social-democrat).

Marcel Ciolacu ar avea numai de câștigat dacă nu va candida la prezidențiale – și poate face asta invocând de pildă sublimul argument că el este un tip mai mult decât responsabil, concentrat pe guvernare într-un moment geopolitic fierbinte și totodată axat pe a asigura continuitatea PSD la guvernare.

În primul rând, are de câștigat prin faptul că nu riscă să piardă. Căci dacă ar pierde, ar întâmpina dificultăți încercând să nu deconteze personal eșecul.

Cel mai mult și fără emoții ar avea de câștigat dacă refuzul de a candida ar fi însoțit de sprijinirea candidatului PNL, întărind astfel coerența alianței cu liberalii și netezind calea acesteia către o guvernare post-2024.

De câștigat, dar nu neapărat fără emoții și eventuale „răni” dobândite în luptă, ar avea și dacă PSD-ul decide să meargă la prezidențiale separat de PNL, însă împingând un candidat neapărat rezonabil, dar neapărat nu cu el însuși, Marcel Ciolacu, în acest rol.

În primul rând, pentru că ar evita din nou ca eventualul eșec să se lipească prea mult de el personal. E totuși o diferență între a deconta din poziția de candidat decât din poziția de șef al partidului care a sprijinit acel candidat. Mai ales dacă va ști să justifice neintrarea sa în cursă invocând „rațiuni superioare de stat” (stabilitate, guvernare, responsabilități ce planează mult dincolo de plafonul atât de jos al vanității personale și jocurilor politice de zi cu zi).

În orice caz, pentru un eventual candidat Marcel Ciolacu sunt de rău augur intrarea în cursă a unor nume precum Ana Birchall și Mircea Geoană.

Pe de o parte, cei doi încă pot lua voturi de la alegătorii „răsăriți” de PSD, iar pe de altă parte au o imagine bună în exterior și nici nu pot fi atacați pe motiv că ar fi dușmani ai stabilității ori că nu ar avea experiență politică sau în funcții înalte.

Din acest punct de vedere, în caz că social-democrații se vor lăsa duși în ispită candidând separat de PNL, devine mai logică o eventuală sprijinire de către PSD a unuia dintre cei doi (Birchall sau Geoană) decât de a miza pe un Ciolacu ce se aruncă cu propriul cap înainte către reduta numită Cotroceni.

Desigur, pentru ca Marcel Ciolacu să fie el însuși convins și să își poată convinge colegii că lozul câștigător stă în parteneriatul suprem cu PNL la prezidențiale, el are nevoie de „garanții de securitate” masive din partea liberalilor.

Având în vedere miza prezidențialelor pentru propriul partid, dar și pentru țară, PNL nu are motive să nu ofere asemenea garanții, evident, atâta timp cât ceea ce solicită social-democrații e rezonabil, e realist.

În politică mereu rămâne loc pentru neîncredere, pentru promisiuni neonorate și pentru decepții – acesta este un fapt.

Însă în clipa de față, PNL și PSD au ajuns într-un punct în care multe dintre temerile reciproce ancestrale cumva s-au putut evapora. Coaliția forjată în 2021 a funcționat trei ani și a câștigat alegerile europene și locale din 2024 tocmai pentru că ambele tabere au reușit pe parcurs să se țină mai mult de promisiuni și de angajamente decât să se mintă și să își tragă în mod gratuit preșul de sub picioare.

Teoretic, în 2024, nivelul de încredere reciprocă între PNL și PSD ar trebui să fie unul infinit mai ridicat decât era în 2021, când au pornit la drum împreună.

Iar viziunea lui Ciolacu și gustul pe care a părut în acești trei ani să îl fi dobândit pentru câștiguri sustenabile și pe termen lung ar fi de așteptat să fi ascuțit semnificativ între timp. Rareori găsești un politician care să aibă atâtea de câștigat din faptul de a-și alege cu măiestrie luptele personale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here