Aniversarea zilei Constituției este o sărbătoare în aproape toate statele lumii reprezentând momentul adoptării Constituției. Legea fundamentală a unui stat reprezintă cartea sa de identitate și de aceea momentul este marcat printr-o zi declarată ,,Ziua Constituției’’.
Statele Unite ale Americii își sărbătoresc ziua Constituției la 17 septembrie, Germania la 23 mai, Italia la 1 ianuarie, Spania la 6 decembrie, Canada la 1 iulie, China la 4 decembrie, Japonia la 3 mai, Brazilia la 15 noiembrie, Rusia la 12 decembrie, India la 26 noiembrie, Australia la 9 iulie, Mexic la 5 februarie, Argentina la 1 mai, Belgia la 21 iulie, Danemarca la 5 iunie, Olanda la 15 decembrie, Finlanda la 17 iulie, Norvegia la 17 mai, Polonia la 3 mai, Ucraina la 28 iunie, Slovacia la 1 septembrie, Suedia la 6 iunie, Serbia la 15 februarie, Elveția la 12 septembrie, Irlanda la 29 decembrie, Andora la 14 martie.
Observăm așadar că statele își marchează pe harta existenței lor momentul nașterii Constituției care le definește existența.
8 decembrie – Ziua Constituției României
România sărbătorește, începând cu anul 1995, Ziua Constituției la 8 decembrie. Prin Legea nr. 120 din 8 decembrie 1995 s-a proclamat ziua de 8 decembrie „Ziua Constituției României”. În scopul sărbătoririi acestei zile, autoritățile publice și celelalte instituții publice arborează drapelul României și organizează acțiuni culturale și manifestări științifice consacrate dezvoltării democrației constituționale în România.
Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la adoptarea Constituției actuale a României care a marcat trecerea la o nouă etapă în dezvoltarea politică a țării de după Revoluția din decembrie 1989. Orice astfel de moment de aniversare reprezintă o bună ocazie de a face un bilanț al contribuțiilor actualei Constituții avute la dezvoltarea statului, dar și un moment de reflecție cu privire la necesitatea unor ajustări constituționale viitoare.
Este nevoie de o revizuire constituțională?
Dezbaterile din spațiul public, dar și încercările de revizuire constituțională de până acum (2011, 2014, 2018), arată că există un interes pentru această temă a revizuirii legii fundamentale, fiindcă și Constituția, ca orice lege, nu este perfectă, ea putând fi îmbunătățită. Important este să se găsească acel ,,momentum constituțional’’ în care comunitatea cetățenilor unui stat să conștientizeze și să accepte necesitatea revizuirii regulilor fundamentale de organizare politico-juridică a țării lor.
De regulă, dezbaterile constituționale și modificările la legea fundamentală a unui stat sunt făcute într-un moment istoric important. Când au loc schimbări de regimuri politice, lovituri de stat, lovituri armate, revoluții, etc. De ce în astfel de momente? Pentru că atunci când vine o putere politică nouă, tentația naturală este să dea la o parte regulile celor dinainte și să-și pună propriile reguli ca să poată guverna. Aceasta este regula, în teoria constituțională.
Din când în când însă, sunt necesare revizuiri constituționale tocmai pentru a face unele reglaje fine în modul de funcționare a statului și bazat pe experiențele anterioare și pe modul de comportament al instituțiilor statale. Acolo unde constați că o perioadă, anumite instituții nu funcționează la parametrii normali sau există o presiune publică în a revizui regulile juridice în baza cărora își desfășoară activitatea anumite instituții, poți veni cu astfel de modificări care să corespundă nevoii societății. Atenție însă că, aceste nevoi ale societății pot fi de moment. Ce vor astăzi oamenii, mâine s-ar putea să se schimbe cu totul. Spre exemplu, astăzi cetățenii pot să-și dorească introducerea pedepsei cu moartea în Constituție, iar mâine să spună că nu mai vor pedeapsa cu moartea. Și atunci ce facem? Modificăm Constituția în fiecare zi sau în fiecare an?
Avem diverse modele de state în lume care își adoptă sau își revizuiesc foarte des legile fundamentale și state care se mândresc cu faptul că au aceeași Constituție de sute de ani. Spre exemplu, Venzuela care este la cea de-a 24-a Constituție în istoria sa de 200 de ani și Statele Unite ale Americii care au aceeași Constituție de peste 230 de ani.
Longevitatea unei Constituții și tradiția constituțională în România
În România, dacă privim istoria constituțională a statului, vom observa că aproximativ o dată la 10 ani, fie s-a adoptat o nouă Constuție, fie s-a revizuit. Acest lucru nu este nici bun, nici rău, ci arată o anume practică în „tradiţia constituţională” a României pe care mulţi o invocă. O scurtă incursiune în istorie ne arată următoarele: Constituţia Principatelor Unite Române de la 1866 a fost revizuită succesiv în 1879, 1884, 1917 şi 1918. Constituţia Regatului României din 1923 a rămas în vigoare până în 1938, când a fost elaborată o nouă Constituţie. Nici aceasta din urmă nu a rezistat decât până în 1940, iar din 1940 până în 1946 nu putem vorbi de o Constituţie. Cel mult, putem discuta de acte cu valoare constituţională care au reglementat raporturile juridice şi instituţionale ale statului Român.
În 1948 a fost elaborată o nouă Constituţie, iar în 1952 aceasta a fost înlocuită de o alta. În 1965 a fost adoptată o nouă Constituție cunoscând modificări succesive în 1968, 1969, 1974, 1975, 1979 şi 1986. Constituţia actuală a României din 1991 a suferit și ea o revizuire în anul 2003. Practic, după Constituția de la 1866 care a fost în vigoare 57 de ani, actuala Constituție este a doua cea mai longevivă Constituție a României.
Tradiția constituțională diferă de la o țară la alta. Important este ca, pentru cetățean, Constituția să dea stabilitate și să ofere bunăstare și direcții de dezvoltare. Oamenii au problemele lor, traiul lor de zi cu zi. Pe ei nu-i interesează atât de mult arhitectura instituțională a statului, atât timp cât au bunăstarea asigurată. Dar, cei care scriu Constituția, cei care îi dau astăzi structura trebuie să se gândească la viitor. Eu văd Constituția pentru cetățeni așa cum este un Cod rutier pentru șoferi. Îți arată acele direcții de mers și îți spune ce ai voie să faci și ce nu ai voie să faci ca să poți fi în siguranță.
Constituţia trebuie să asigure un cadru de stabilitate legislativă, politică, socială, chiar şi economică, în anumite situaţii. O Constituţie este însă viabilă atât timp cât cetăţenii se regăsesc în valorile ei şi cât timp este respectată. Altfel, ea va fi mereu criticată, la fel ca şi deciziile luate în baza normelor juridice pe care le conţine. Longevitatea unei Constituţii, ori eficienţa ei la orice schimbare de guvern depind de cât de bine sunt precizate atribuţiile diferitelor puteri constituţionale şi raporturile dintre acestea. Problema relaţiei dintre „stabilitatea” şi „viabilitatea” unei Constituţii este o problemă ce ţine atât de comportamentul participanţilor la raporturile juridice, cât şi de tradiţiile şi experienţele unei ţări. Nu există Constituţii perfecte, dupa cum nu există nici popoare perfecte. Fiecărui popor îi corespunde un anumit tip de Constituţie.
Constituția trebuie să-i asigure cetățeanului reguli stabile în timp care să-i dea confortul că-l duce într-o direcție bună. Aici cred eu că trebuie lucrat mai mult. La partea de educare juridică a cetățenilor. Astfel încât, cetățeanul să înțeleagă cum ar trebui să arate o Constituție. Constituția trebuie să conțină un set de drepturi și libertăți pentru cetățean, să aibă o arhitectură instituțională solidă cu reguli clare, iar instituțiile statutului să colaboreze între ele în mod corect și loial. Să aibă niște mecanisme automate de reglare astfel încât să nu ajungi să ai conflicte juridice constituționale în fiecare zi. Sau, să ajungi ca astfel de conflicte să fie soluționate de către cetățeni prin alegeri sau referendumuri. Sunt situații în care, într-adevăr, trebuie mers în fața cetățenilor, când conflictele sunt atât de mari încât nu ai cum să le rezolvi decât apelând la votul cetățenilor prin referendum sau alegeri anticipate. Dar, acesta nu trebuie să fie un mecanism de zi cu zi.
Constituția României – Constituția integrării euro-atlantice
Uitându-mă la actuala Constituție a României nu pot să nu observ că ea este rodul unor înțelegeri între grupurile politice de la momentulul elaborării ei în 1990-1991. La vremea respectivă, România a fost printre primele țări din fostul bloc comunist care a adoptat o nouă Constituție. Înaintea României, din blocul statelor foste comuniste, doar Bulgaria și-a adoptat o nouă Constituție în iulie 1991. În rest, țările din fostul bloc comunist nu s-au grăbit să-și adopte o nouă lege fundamentală. Austria spre exemplu, și-a păstrat Constituția din 1929, dar modificând-o începând cu anul 1983 de 23 de ori până în 1995 când a aderarat la Uniunea Europeană. Apoi, Ungaria și-a păstrat Constituția din 1949 până în 2012. Este adevărat că după 1990 au fost modificate aproape toate articolele dar, Constituția Ungariei a rămas totuși cea din 1949. Constituționaliștii unguri spuneau că, practic numai articolul care prevede capitala a mai rămas din Constituția din 1949, dar spiritul constituționalist conservator a triumfat în Ungaria după 1991. În Polonia, abia în 1997 s-a adoptat o nouă Constituție, după 1990. Așadar, țările din jurul României nu s-au grăbit în a-și face o nouă Constituție, dând la o parte tradiția lor constituțională.
Constituția României are marele merit de a fi asigurat, în acești 30 de ani de existență, integrarea României în structurile euro-atlantice și de a reintroduce democrația în viața constituțională a statului. De asemenea, mai are un merit cu rol definitoriu în definirea acelor reguli care stabilesc raportul dintre instituțiile internaționale/europene și cele naționale. Dacă ne uităm în Constituția României o să observăm că articolele 11 și 20, cele care stabilesc relația dintre dreptul intern și dreptul internațional, definesc forte clar ceea ce și-au dorit statele vestice de la România: preeminența dreptului internațional asupra dreptului intern. Practic, mesajul pare a fi fost foarte clar: vă faceți Constituția cum doriți, dar în ceea ce privește dreptul internațional, respectați regulile internaționale și acordați-le prioritate față de reglementările interne.
De ce amintesc regula aceasta care este foarte importantă și anume primatul dreptului internațional față de dreptul intern? Pentru că, vedem astăzi, o bătălie extrem de dură și cred eu că va fi în continuare, o bătălie între statele membre ale Uniunii Europene și instituțiile Uniunii Europene. Am observat, spre exemplu, o declarație din vara acestui an a comisarului european pentru justiție vis a vis de ceea ce decid Tribunalele constituționale spunând că ,,practica Tribunalelor constituționale a unor state europene de a ataca primatul dreptului european și a deciziilor Curții Europene de Justiție ar putea însemna sfârșitul Uniunii Europene…Care este riscul dacă nu ne ocupăm de asta? Vom distruge Uniunea însăși…UE s-a bazat pe aplicarea consecventă a normelor în toate statele sale membre, deci dacă acest lucru nu se va mai întâmpla, blocul comunitar ar putea fi subminat”. Cred că bătălia este abia la început în ceea ce privește relația dintre dreptul național și dreptul Uniunii Europene în procesul de integrare europeană. Așa că, în viitor, va trebui să vedem cum reglăm aceste mecanisme din perspectiva relației stat național – stat al Uniunii Europene. Nici până în momentul de față, discuțiile nu au stabilit în mod clar dacă este vorba de cedare de atribuții sau cedare de suveranitate din partea Statelor Membre ale Uniunii Europene către Uniune. Sunt autori care susțin că suntem în prezența unei cedări de suveranitate, iar alții care susțin că ar fi doar o cedare de competențe către Uniunea Europeană.
Quo vadis?
Din perspectiva unei viitoare revizuiri constituționale, consider că sunt câteva reglaje care ar trebui făcute, legat de modul de funcționare al unor instituții. Spre exemplu, cred că revizuirea constituțională din 2003 în ceea ce privește procesul legislativ este un regres față de dispozițiile Constituției din 1991. Aceste modificări aduse în 2003 procedurii de legiferare în Parlament au fost supuse unor serioase critici în literatura juridică de specialitate considerându-se că „sistemul […] se manifestă de fapt arareori ca un adevărat bicameralism, dat fiind că, prin aplicarea lui, efectul juridic se produce de cele mai multe ori prin manifestarea de voinţă a unei singure Camere. Sistemul creează, ce-i drept, două Camere, dar legea va fi numai de puţine ori rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor” (Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemului bicameral instituit de Legea de revizuire a Constituţiei adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat, Revista de Drept Public, nr.4/2003, p. 63). Aşadar, revizuirea constituţională din 2003 a salvat bicameralismul, dar a stricat şi mai mult procedura de legiferare. Împărțirea competențelor Camerelor Parlamentului în primă Cameră și Cameră decizională a adus nenumerate decizii de neconstituționalitate pronunțate de către Curtea Constituțională în privința procedurii de adoptare a legilor. Și, este păcat că uneori o idee bună (o lege) ,,este îngropată’’ pentru că nu s-a respectat procedura de adoptare deoarece, spre exemplu, camera decizională trebuia să fie Senatul și nu Camera Deputaților sau invers. Deci, această procedură a bicameralismului deferențiat în care o Cameră are anumite competențe stabilite pe criterii pur aleatorii prin art.75 din Constituție nu ajută deloc înțelegerea ușoară a procesului de legiferare în România.
De asemenea, în ultimii ani, pe fondul crizelor economice care tot lovesc statele la nivel global, se vorbește de așa numita ,,Constituție economică’’ pentru că în rândul constituționaliștilor în ultimii 15 ani s-a tot invocat valoarea economică a unei Constituții. Da, Constituția trebuie să ofere și bunăstare, iar cetățenii trebuie să găsească printre regulile constituționale acele principii care conduc spre bunăstare economică. Eu cred că o consolidare a regulilor constituționale din România privind competiția corectă și libera concurență ar fi de bun augur.
Totodată, problema rolului pe care îl au procurorii în sistemul de justiție ar trebui clarificat. Sunt ei avocați ai statului? Rămân parte a autorității judecătorești? La începutul anilor ‘90 era dificil să fie purtată o astfel de discuție având în vedere puterea procurorului de la acea vreme, dar după 30 de ani, cred că putem purta această discuție legată de viitoarea arhitectură instituțională a statului român.
Aceastea sunt doar câteva idei despre modul în care ar trebui gândită o viitoare revizuire constituțională deoarece revizuirea unei Constituţii trebuie privită ca un act de normalitate în care datorită unor schimbări în cadrul societăţii sau a unor inadvertenţe între normele constituţionale şi realitatea socială, legea fundamentală necesită anumite ajustări. Revizuirea nu reprezintă nici un atentat la ideea de stabilitate legislativă, nici un act de slabire a statului, ci pur şi simplu un exerciţiu democratic de adaptare a normelor juridice la valorile societăţii.
Orice Constituţie fiind rezultatul unor condiţionări istorice, economice, politice şi sociale, reflectă în mod inevitabil momentul în care ea este elaborată. Constituţiile naţionale oglindesc momentele istorice în care au fost elaborate şi reflectă anumite realităţi social-politice, iar eventuala lor modificare, completare sau amendare trebuie să răspundă unor cerinţe ale societăţii, care implică cu necesitate şi fără posibilitate de excepţie, adaptarea legilor fundamentale la noile realităţi.
- Ștefan DEACONU este profesor de drept constituțional și director al Centrului de Drept Constituțional și Instituții Politice din cadrul Facultății de Drept a Universității din București. Este avocat și președinte al Curții de arbitraj comercial internațional de pe lângă CCIR, iar între anii 2005-2012 a îndeplinit funcția de consilier prezidențial pe probleme constituțional-legislative.
Cum trebuie redesenată politica SUA de „engagement” în relația cu China
