„Stângiștii și savanții occidentali realiști, precum sociologul Wolfgang Streeck și politologul John Mearsheimer, au obiceiul de a „nega subiectivitatea” națiunilor de la periferia Rusiei, îmbrățișând ideea că conflictul din Ucraina este de fapt un război proxy „pentru Ucraina”. Pe baza acestei logici (care alimentează și narațiunea mainstream din Rusia), controlul spațiului Ucrainei este esențial pentru păstrarea „profunzimii strategice” care a salvat Rusia de Napoleon și Hitler. Cu alte cuvinte, Moscova acționează rațional”, scrie istoricul Yaroslav Șimov într-un editorial Meduza.
Guvernată de un sindicat al crimei organizate
<< Flirturile timpurii ale lui Vladimir Putin cu Occidentul în vremea primului său mandat prezidențial sunt aproape uitate în Rusia acum, dar continuum-ul de-a lungul căruia s-a dezvoltat regimul ne aduce la ostilitățile deschise de astăzi. În urmă cu douăzeci de ani, Putin a abordat Europa și Statele Unite în căutarea unui acord care să asigure libertatea de acțiune a Rusiei în fosta Uniune Sovietică. În schimbul acestei sfere de influență, Moscova avea să răsplătească Occidentul cu ceea ce echivalează cu „mituiri”: acces la proiecte lucrative pe piața rusă, plasarea capitalului rus pe piețele bursiere din SUA și Europa și multe altele.
Dacă acest proiect ar fi reușit, Rusia ar fi devenit ceea ce îi bântuie pe adepții liniei dure a Moscovei în prezent: o „anexă a Occidentului” (deși cu multă autonomie în sfera sa eurasiatică). În calitate de veterani ai serviciilor de securitate sovietice, oficiali corupți și oameni de afaceri semi-criminali, Putin și majoritatea asociaților săi ar fi salutat această versiune a „URSS restaurată”, dar Moscova nu ar fi reușit niciodată să stăpânească domeniul pe care și-l revendică.
În acești ani, pe măsură ce Kremlinul nu a reușit să se ridice la înălțimea ambițiilor sale revanșiste, membrii sectorului de securitate al Rusiei au alungat treptat figuri „civile” din elita politică, remodelând regimul Putin.
Noua clasă conducătoare cuprindea nu doar elite de securitate, ci și criminali în adevăratul sens al cuvântului, cu care Vladimir Putin și anturajul său s-au împletit în timp ce lucrau în biroul primăriei din Sankt Petersburg. Ascensiunea acestui grup „Petersburg-Chekist” a făcut parte dintr-o fuziune mai largă a aparatului de stat al Rusiei, a forțelor de ordine și a lumii interlope. Până la sfârșitul anilor 1990, când Putin a venit la putere, redistribuirea proprietăților Rusiei post-sovietice și „acumularea primitivă” erau complete, iar elitele erau dornice să reînvie un stat puternic pentru a-și legitima și a-și proteja noua bogăție.
Câștigând controlul asupra acestui stat reînviat, Putin și grupul său au construit un sistem unificat de autoritate în care fuzionează puterea și proprietatea. Drept urmare, Rusia nu are drepturi de proprietate imobiliară; în schimb, bogăția este folosită temporar în schimbul loialității necondiționate față de interesele grupului de conducere și ale liderului acestuia.
Aceleași trăsături de bază care definesc grupurile criminale organizate sunt parte integrantă a regimului Putin: loialitate ierarhică absolută, o deconectare între titlurile oficiale și influența reală (de exemplu, figuri cheie din Rusia operează fără statut oficial guvernamental), secretomanie în luarea deciziilor, și un „cod de onoare” special în afara legii, care premiază represaliile împotriva „trădătorilor” și violența împotriva concurenților.
Nu-i o dictatură obișnuită
În Occident, metamorfoza regimului politic al Rusiei a fost în mare măsură trecută cu vederea, deoarece experții au interpretat evoluțiile printr-o prismă a tranziției post-comuniste, atribuind numeroasele deficiențe ale acestei abordări „cazului special” al Rusiei ca țară mare cu calități istorice și culturale unice. Chiar dacă înțelepciunea predominantă s-a mutat spre a vedea Rusia ca o putere autoritară în curs de dezvoltare care concurează pentru influență în întreaga lume, observatorii occidentali au combinat regimul Putin cu autocrații „standard” precum China, presupunând că criminalitatea manifestată de stat reprezenta excese de autoritarism „standard” , nu proprietățile centrale ale unui grup mafiot. Această lentilă a creditat și Kremlinul cu raționalitate autoritaristă.
De fapt, regimul Putin a metastazat în statul post-sovietic fragil și neformat al Rusiei. Nici o democrație, nici o dictatură „standard”. Actuala elită conducătoare există doar pentru a se autoperpetua de-a lungul generațiilor, încălcând orice reguli și legi îi stau în cale, ca orice mafie.
Târgul inițial al lui Putin cu Occidentul (mită în schimbul unei sfere de influență) a reușit, oricum, parțial. „Poliția mondială” a luat banii, iar bogăția rusă (de multe ori de proveniență dubioasă) a inundat sistemele financiare europene și americane. Liderii occidentali nu au susținut niciodată pretențiile Moscovei cu privire la o șesime din planetă, totuși, mai puțin din cauza obiecțiilor de principiu și mai mult din cauza lipsei de viziune strategică și a reticenței lor comune de a-și asuma responsabilitatea pentru decizii serioase. Oficialii din Europa și Statele Unite au preferat politica rutinată („business as usual”), mai ales într-o regiune la fel de necunoscută precum fosta URSS.
În plus, între 2008 și 2013, pe măsură ce statul mafiot și-a consolidat controlul asupra Kremlinului, Occidentul era în criză, încă resimțindu-se după invazia dezastruos de stupidă a Irakului, confruntându-se cu ascensiunea Chinei, gestionând o recesiune economică globală și reacționând față de Primăvara Arabă. În acest context, politica administrației Obama de „resetare” a relațiilor cu Moscova i-a dat de înțeles aproape răspicat Kremlinului: să lăsăm trecutul să fie trecut pentru că n-avem timp pentru tine acum.
Regimul Putin a văzut acest mesaj ca pe o înșelăciune în contextul Primăverii Arabe, pe care credea că Occidentul a orchestrat-o pentru a „subjuga țările bogate în petrol”. Moscova a văzut, de asemenea, mișcarea Euromaidan a Ucrainei și „Revoluția demnității” drept „operațiuni speciale” conduse de Occident. Din această perspectivă, anexarea Crimeei și războiul pentru Donbas au devenit un răspuns adecvat la ofensiva inamicului.
Lipsa de rațiune a statului mafiot
Kremlinul nu și-a dat seama că Europa și SUA nu erau de fapt pregătite pentru Primăvara Arabă, de care în cele din urmă au beneficiat mai mult regimurile rus, iranian și turc decât Occidentul. De asemenea, Moscova a exagerat promisiunile făcute Ucrainei privind asocierea la UE și aderarea la NATO, confundând deschiderile diplomatice cu garanții ferme.
Dar perspectiva occidentală s-a dovedit, de asemenea, mioapă, întrucât negociatorii de carieră urmăreau acorduri privind integrarea politică și a apărării fără a înțelege cum vor rezona aceste acorduri în Ucraina și apoi în Rusia.
Înainte de invazia din 24 februarie, părea probabil ca Vladimir Putin să obțină o altă victorie politică într-o confruntare pe care a început-o. Luptele interioare au afectat UE, liderii occidentali au acceptat necesitatea dialogului cu Moscova, iar majoritatea observatorilor au refuzat să creadă avertismentele americane că Rusia era pe cale să declanșeze un război la scară largă asupra Ucrainei.
Putin a irosit această oportunitate pentru că logica unui stat mafiot diferă de logica politică standard. (Aceasta este locul în care savanții realiști înțeleg greșit în mod fundamental elita rusă de la guvernare) Trei trăsături ale conducerii crimei organizate au facilitat invazia irațională a Rusiei în Ucraina:
- Formată în competiție crudă, subcultura mafiei nu acceptă compromisul; îi stimulează pe lideri să ridice miza în orice conflict, chiar și atunci când este irațional pe termen lung. Un grup de crimă organizată este un parazit care supraviețuiește doar atâta timp cât poate folosi forța, frica și extorcarea pentru a-și epuiza multitudinea de resurse, indiferent dacă premiul constă în băuturi contrafăcute, țigări sau o țară vastă.
- Natura mafiotă a regimului rus determină modul în care Kremlinul percepe schimbarea socială. Privind politica ca pe-o bătălie între bande pentru sfere de influență, elita conducătoare de la Moscova consideră că toate tulburările sociale sunt rezultatul mașinațiunilor grupurilor rivale. Orice tulburare politică (inclusiv „revoluții ale demnității”) este doar o dovadă că banda actuală pierde controlul asupra acelui teritoriu în fața oponenților săi. (Această viziune asupra lumii reflectă o parte din școala de gândire realistă.)
- Racheții își justifică rolul de parazit prezentându-se ca protectori împotriva altor criminali mai periculoși. Într-un stat mafiot înseamnă a te prezenta în apărătorul intereselor naționale împotriva dușmanilor străini. În Rusia, grupul de crimă organizată al lui Putin a reușit acest lucru îmbrățișând o serie de mituri și credințe care rezonează larg în rândul publicului: resentimente post-imperialiste, centralizarea și personificarea autorității, neîncrederea în mecanismele democratice ca fiind „străine” și „nedrepte”, incongruența legii și a „adevărului” și percepția că Occidentul rămâne principalul adversar al Rusiei.
Aceste caracteristici fac regimul lui Putin simultan parazit și „popular”. Un amestec de conservatorism religios, naționalism etnic, imperialism pre-sovietic și simpatie pentru stalinism, învelișul ideologic eclectic al regimului reflectă cu adevărat starea confuză a opiniei publice din Rusia ultimelor trei decenii.
Conflict inevitabil, dar nu trebuia să fie așa
La un moment dat în evoluția statului mafiot al Rusiei, o ciocnire între regimul Putin și dușmanii săi declarați a devenit inevitabilă. Odată cu invazia din februarie 2022, tendința Moscovei de a ignora realitățile fostelor țări sovietice a condus la subestimarea catastrofală a viabilității și dorinței de a riposta ale Ucrainei.
Dar greșelile regimului Putin nu șterg faptul că elitele occidentale au făcut posibil și războiul de astăzi în Ucraina. Ultimii 25 de ani de avertismente adresate liderilor din Europa și SUA despre cine și ce a preluat puterea la Moscova ar fi fost suficiente pentru a-i convinge până și pe „împăciuitorii” anilor 1930 să-și revizuiască măcar o parte din diplomația lor. În schimb, Occidentul a îmbrățișat importurile rusești de energie. Până în ziua de azi, livrările de gaz rusesc au rămas încă în cărți.
Deși Occidentul s-a unit surprinzător de bine împotriva invadării Ucrainei, liderii din UE și SUA încă nu prezintă o strategie politică pe termen lung atunci când vine vorba de Rusia din prezent sau de după război. Această indecizie nu este nimic nou pentru Occident, dar „lipsa de adăpost” a Rusiei în ordinea mondială de la căderea URSS a dat roade otrăvitoare. Actuala devastare din Ucraina nu ar trebui interpretată în Europa și America ca un motiv pentru a rupe Occidentul de Rusia pentru totdeauna. Aceasta este o sarcină imposibilă. În schimb, lumea occidentală și Rusia trebuie să înțeleagă cum pot coexista.
Obstacolele aici sunt enorme, desigur. Multe dintre sancțiunile impuse în grabă de Occident lovesc societatea rusă (inclusiv segmentul de opoziție) mult mai puternic decât grupul de crimă organizată de la Kremlin, care poartă principala responsabilitate pentru acest război. Oricum se va sfârși tragedia ucraineană, Rusia nu va mai putea ocupa locul în politica și economia mondială pe care l-a avut acum un deceniu, atât din cauza sancțiunilor occidentale, cât și a izolării politice internaționale care își extinde legăturile cu China.
Toate astea au la bază presupunerea că gașca lui Putin rămâne la putere. Prăbușirea regimului, pe de altă parte, ar necesita reînființarea Federației Ruse, având în vedere că elita criminală de la conducere a petrecut ultimii 30 de ani drenând statul din interior. >>
