Preluarea Crimeei de către Ucraina e mai aproape ca oricând, iar în ciuda unor voci hazardat de sceptice, chiar și orizontul de timp avansat până recent de către cei mai optimiști observatori pare cu oarece șanse de a fi devansat.
Iar pe măsură ce se conturează tot mai clar acest scenariu al revenirii la matcă a Crimeei (care până la declanșarea invaziei fusese pe bună dreptate unul SF), se întețește și dezbaterea privind oportunitatea unei asemenea „îndrăzneli” ucrainene (și implicit occidentale).
Așadar, trebuie încurajat și ajutat Kievul să facă marele pas?
Interesant este că și tabăra celor de un optimism precaut, și tabăra celor de un optimism neechivoc au argumente suficient de valide pentru a fi explorate fără a le respinge de pe scaun.
În cazul primei tabere, un aspect solid de luat în seamă e, în esență, acela că Rusia are un istoric încărcat din perspectiva faptului că nu știe să piardă. În cazul celei de-a doua, centrul de greutate rezidă în situația atipică în care ne aflăm, a unei evoluții a frontului fără echivalent în istoria recentă și, tocmai prin asta, a faptului că mersul acestui conflict a creat oportunități pe care puțini le anticipaseră, dar pe care, în virtutea evoluțiilor, e riscant, iar pe alocuri stupid, să nu încerci să le fructifici.
Mă simt mai apropiat de această a doua direcție a discuției despre recuperarea Crimeei de către Ucraina. Sunt un fan al lecțiilor predate de istorie, dar asta nu mă împiedică să țin aproape de update-urile cu care le nuanțează ceea ce se petrece în timp real.
De aceea, zic că, mai ales de data asta, Occidentul nu trebuie să se lase pradă unei lecturi non-critice a istoriei și a emanațiilor ei.
În cazul de față, al Crimeei, lecția istoriei ține de faptul că Rusia nu știe să piardă și că, implicit, s-ar putea deda la acte samavolnice pentru a împiedica inevitabilul. Iar emanația istoriei, tot în acest caz, rezidă în aceea că există un solid filon pro-rus în rândul populației din peninsulă; aspect care, zic unii, ar face din start problematică dacă nu chiar inoportună orice tentativă de a repara nedreptatea din martie 2014.
Însă deja faptul de a fi conștienți de cele două fețe ale problemei ajută la simplificarea ecuației; știind care e axul central al problemei, poți imagina formule adaptate de abordare a ei.
Aș zice, așadar, că, înainte de orice, însăși logica militară și politică pe care a instaurat-o dinamica frontului ruso-ucrainean face să fie de la sine imperativă măcar tentativa Ucrainei de a-și redobândi teritoriul anexat ilegal acum aproape nouă ani. Restul problemelor asociate unui eventual succes rămâne a fi lăsat pentru un imediat pas doi; ceea ce nu înseamnă ignorarea realității și nici sfidarea gravitației, ci doar prioritizarea acțiunilor.
Problema unei eventuale escaladări ruse pe alte paliere, ca pedeapsă pentru eventuala îndrăzneală ucraineană, nu e insurmontabilă, chiar dacă presupune un efort solid al Occidentului și al Kievului de a-i diminua impactul. Aici, pârghiile ce pot fi puse la lucru sunt 3D: militare, social-economice, politice.
Iar faptul că, în cazul unui eventual succes militar, pot apărea pentru ucraineni și occidentali complicații pe dimensiunea politică și socială, în primul rând din cauza filonului demografic pro-rus din peninsulă, ei bine acest aspect poate fi tratat cu instrumente la care statele au mai recurs de-a lungul istoriei: de la construirea de garanții că această parte a populației va fi integrată în mod rezonabil și tratată cu scrupule umanitare, și până la invitarea localnicilor ostili unui asemenea proiect a părăsi teritoriul, pentru a se alătura Rusiei și geografic, nu doar prin simpatie (sau, în unele cazuri, în baza unor relații subterane lucrative cu statul rus).
Iar oamenii aceștia nu trebuie tratați cu ostilitate de către tabăra ucraineană și partenerii occidentali, ci din contră, stimulați cu un pachet financiar rezonabil suportat chiar de buzunarul aliaților. Până la urmă, miza tuturor actorilor implicați și interesați în încetarea acestui război ar trebui să fie și închiderea cât mai multora dintre rănile „secundare” produse de conflict, indiferent cum arată ele, indiferent cui i-au fost provocate.
Apropo de istorie, una dintre lecțiile prețioase pe care ni le-a lăsat este aceea că adesea victoria militară nu e suficientă și nici cu adevărat Victorie, ci că ea trebuie dublată de intervenții coerente, imediat, și cu bătaie pe termen lung, în plan politic, social și economic. Există suficient de mulți experți pe lumea asta, destule învățăminte ce vin din trecut și, fără îndoială, un mare potențial de inovare pentru ca la nivelul Ucrainei și al comunității internaționale să fie gestionat echilibrat și eficient tot ceea ce derivă dintr-o ofensivă militară de succes a Kievului în peninsulă.
Totodată, există fără îndoială soluții decente, în banda largă de posibilități menționată mai sus și la extremitățile căreia am plasat: garanțiile pentru populația rusă și pro-rusă din Crimeea, respectiv lăsarea unei opțiuni deschise pentru cei care vor să se mute în Rusia în loc să se încăpățâneze să simtă putinist în Crimeea.
Sunt, evident, preferabile opțiunile din siajul primei soluții-cadru, dar situația fiind excepțională, dat fiind că e context de război, nu poate fi ocolit nici potențialul soluției-cadru de la capătul opus. O precizare suplimentară se impune la acest capitol: un eventual astfel de proces, precum mutarea unei părți a populației (în principiu și în teren, mereu ceva extrem de delicat) nu poate fi lăsat în gestionarea politico-socială exclusiv a Kievului. Din contră, pilotajul (și nu doar banii) ar trebui asigurat de către aliați, care să acționeze pe post de garant suprem al unui demers pașnic, omenesc, respectuos și debarasat de umori resentimentare. Chestiunile legate de minorități erau oricum sensibile în sfera politică a Ucrainei și înainte de războiul cu Rusia, iar ceea ce ține de minoritatea rusă, odată cu acest conflict, a devenit, fără îndoială, chiar mai delicat.
Oricât de complicat va fi, cert este că dosarul „frontului Crimeea” tinde să devină realitate a cotidianului. L-au făcut posibile multe fie și numai în ultimele două luni.
- Referendumurile de anexare dau semne că sunt percepute chiar la Kremlin ca un grotesc insucces și există semnale că sunt reverberații în echipa restrânsă a dictatorului rus. Deși par să cadă primele capete de politruci, până la urmă miezul problemei e militar, căci trepidarea anexărilor nu e rodul jenei de a umbla la urne, ci al incapacității armatei ruse de a ține frontul în acele teritorii.
- Apoi, faptul că a căzut chiar Hersonul, a creat spații generoase armatei ucrainene, iar unele explozii despre care începem să aflăm, petrecute pe teritoriul peninsulei, indică faptul că au început acțiuni de obosire prealabilă a vânatului.
- În octombrie, deja, fusese dat primul semnal imposibil de tradus altfel, prin lovirea prețioasei legături terestre cu Rusia: Podul Crimeei.
- Iar zilele trecute s-a aflat că Ucraina a lovit deja tocmai în miezul, din perspectivă rusească, al relației actuale dintre Moscova și Teheran: astfel, Kievul a confirmat cel puțin lichidarea unor consilieri iranieni prezenți în peninsulă pentru a-i instrui pe ruși în utilizarea dronelor, iar de la vârful statului ucrainean au fost avertizați cu aceeași soartă oricare alți iranieni ce se vor aventura în acest război. Problemele interne ale Iranului, în acumulare continuă, vor contribui ele însele la crearea de oportunități pe această dimensiune, pentru ucraineni, în Crimeea.
De așa natură a fost dinamica acestor nouă luni de război încât un număr uriaș de situații ne negândit cu doar un an în urmă s-au consumat deja de zici că ar fi fost de la sine înțelese, iar nu tabu. La fel stau lucrurile și cu Crimeea, logica e până la urmă aceeași.
Într-un război cu evoluții extraordinare, iar tocmai acesta e cazul conflictului ruso-ucrainean, extraordinarul tinde să se impună ca normă. Și, iată, nu doar prin dimensiunile sale care s-au consumat, banalizându-se retroactiv, ci și prin dimensiunile sale din ceea ce rămâne de anticipat.
Repet: e valabil și pentru Crimeea.
Sunt alte vremuri! Bucurați-vă și profitați de ridicarea MCV și primirea în Schengen
