- În 2003, Denis Gorin a fost condamnat la 10 ani într-o închisoare de maximă securitate, pentru crimă și mutilare, dar a fost eliberat condiționat pentru comportament exemplar după doar șapte ani. În 2010, a ucis din nou, a smuls carne de pe cadavrul victimei și a înfulecat-o. În 2011, Gorin a agresat un bărbat cu ajutorul fratelui său, i-a tăiat gâtul și apoi a îngropat cadavrul. În ianuarie 2012, frații Gorin au înjunghiat o altă persoană, ucigând-o. În sfârșit, Denis a fost arestat din nou, judecat și condamnat la 22 de ani de închisoare.
- Nikolai Ogolobiak, membru al unei bande sataniste, care a fost închis pentru rolul jucat în uciderea rituală, în 2008, a patru adolescenți, în orașul Iaroslavl, a fost grațiat de Vladimir Putin. Motivul? Recunoștința statului rus pentru participarea la războiul din Ucraina. Ogolobiak, așadar, a supraviețuit șase luni pe front.
- În ianuarie 2020, Vladislav Kanius și-a ucis iubita. Vera Pehteleva avea 23 de ani, iar de-a lungul a trei ore a fost înjunghiată de 56 de ori. Vecinii au auzit țipete și au chemat poliția de câteva ori, dar polițiștii nu au venit la fața locului. „Putin și a grațiat un criminal. Kanius a ucis-o pe Vera în decurs de câteva ore. Pe corpul ei erau 111 răni. Vera a fost violată înainte de a muri și apoi sugrumată cu cablul unui fier de călcat”, a scris activista rusă pentru drepturile omului Aliona Popova.
Exemplele de mai sus, doar câteva dintr-un ocean de aberații putiniste al cărui nivel este doar în creștere, spun totul despre agresiunea fără margini la care dictatorul își supune nu doar dușmanii închipuiți din exterior – ucrainenii -, ci și sclavii cât se poate de reali din interior – rușii neaoși.
La o privire din avion, decretele putiniste în baza cărora criminali, torționari, sataniști și canibali sunt repuși în libertate cu atâta seninătate denotă puterea nelimitată a lui Vladimir Putin. Căci oare ce altceva ai putea crede despre un președinte de țară, care cu o simplă semnătură poate decide, iată, cam orice, indiferent cât de apocaliptice pot fi urmările?
Dar la o privire de aproape, aceleași acte normative subliniază poate mai mult ca orice altceva cât de slăbită și tot mai lipsită de soluții a ajuns Rusia însăși. Căci ce altceva poți spune despre o țară al cărei război a ajuns să depindă în asemenea hal de cele mai autentice scursuri ale propriei societăți – criminalii de drept comun, torționarii și canibalii?
Și totuși, drama strategică pe care o trăiește Putin este substratul cel mai important al acestor decrete.
Deși este el însuși criminal dat în urmărire internațională, este totuși greu de crezut că Vladimir Putin a semnat cu o nespusă bucurie grațierea specimenelor enumerate mai sus (și nu numai a lor). Iar asta, nu din „banale” scrupule morale, umanitare ori legislative, ci dintr-o înțelegere intimă a situației de criză în care s-a trezit.
Folosirea de către Kremlin a deținuților (indiferent de infracțiunile comise) ca materie primă de război, decurge pe de o parte din ratele nesustenabile de pierderi înregistrate de armata rusă, iar pe de alta din neputința de a le compensa pe căi convenționale (decretând încă un val de mobilizare).
De altfel, atunci când Moscova a început recrutarea în pușcării, și defunctul Prigojin, și propagandiștii de la televiziuni obișnuiau să le închidă gura detractorilor tăcuți din societatea rusă întrebându-i cinic: Ce? Preferați ca în locul deținuților să mergeți voi? Preferați ca în locul deținuților să meargă tații, frații, fiii, soții voștri?
Și așa și era. Nici poporul nu prefera asta, dar nici dictatorul. Poporul non-penitenciar nu prefera așa ceva pe motiv că își risca propria bunăstare, sănătate și viață. Iar dictatorul nu prefera așa ceva întrucât realitatea îngrozitoare a războiului penetra și mai strașnic casa fiecărui rus, iar riscul politic devenea astfel inimaginabil. Când a declanșat invazia, dictatorul garantase un război scurt și impermeabilitatea populației la el. Contractul social prevedea că el, Putin, își primește „jucăria”, iar el, poporul, nu va avea de ce să i-o ia din mână.
Războiul ruso-ucrainean a apucat-o însă într-o cu totul altă direcție, iar acum „jucăria” îi poate pune pe un curs de coliziune pe cei doi semnatari ai contractului social datat 24 februarie 2022.
Pentru o perioadă – rămâne de văzut cât se poate întinde această perioadă – Kremlinul a găsit o soluție de fugă apelând la populația penitenciară. Dar ca orice ieșire de urgență, aceasta are marele și fundamentalul cusur că este totuși una de urgență: nu este una dimensionată la parametri optimi, este prin definiție incomodă și ideal ar fi să nu fie vreodată folosită. Situația de fapt a făcut însă ca și primele două caracteristici, și imperativul din urmă să fie totuși încălcate.
Dacă Ucraina și partenerul său colectiv, Occidentul, vor fi în stare să reziste atât cât este necesar, deci continuând să poarte războiul, această vulnerabilitate pe care a activat-o Vladimir Putin are serioase șanse de a deveni o pârghie esențială împotriva regimului Putin.
Rusia este o țară care, deși pe termen lung se confruntă cu o criză demografică de proporții, pe termen scurt păstrează un avantaj colosal în raport cu Ucraina, prin numărul absolut al bărbaților apți de luptă de care, teoretic, dispune.
Dar dacă ar fi fost ca numai demografia să decidă soarta acestui război, atunci Ucraina ar fi fost demult înfrântă sau, în cel mai rău caz pentru Putin, până acum Rusia și-ar fi asigurat deja perspectiva victoriei (definită conform obiectivului inițial – cucerirea Kievului și înlocuirea garniturii de conducere de acolo). Însă dacă ar fi fost doar după demografie, războiul din Coreea, de pildă, ar fi fost câștigat de tabăra comunistă – doar se implicase în el și hiper-populata Chină.
Trăgând linia, în ceea ce privește războiul ruso-ucrainean, devine tot mai evident faptul că Putin se află în situația ingrată de a nu putea exploata, la timp și conform nevoilor obiective, cel mai vizibil avantaj pe care îl deține Rusia în raport cu Ucraina: resursa umană. Și asta, nu doar pentru că în primăvară are alegeri și așteaptă să fie reales, deci trebuie să menajeze circumstanțial poporul, ci și pentru că poporul rus, deși încă tace, nimeni, nici măcar Kremlinul, nu poate știi cât timp va mai asista fără a pune probleme la care Kremlinul să nu mai găsească soluții de fugă și ieșiri de urgență.
Ușor-ușor, poporul rus însuși devine un soi de inamic tacit, din umbră, al dictatorului moscovit. Variabila „timp” nu îi este atât de favorabilă pe cât s-ar putea crede.
Grațierea criminalilor, sataniștilor, torționarilor, sataniștilor și canibalilor o sugerează din plin.
Privind de la ferestrele Kremlinului, imaginea de ansamblu e înfricoșătoare
