Pe termen lung, există doar o întrebare: lumea post-Covid va fi una a inflației sau a deflației? Iar articolul din Forbes, care la începutul lui iunie sintetiza criza corona în astfel de termeni, semnala spre ce înclină balanța. Câteva idei:
- Opinia majorității este că va fi deflație, deoarece șomajul va fi ridicat și cererea va fi slabă, în timp ce lanțul de aprovizionare este rezistent și va reveni oferind o mulțime de bunuri pentru a ispiti cererea slabă.
- Noii bani pompați de băncile centrale le vor permite companiilor să recupereze întârzierile în materie de aprovizionare, să câștige timp pentru reclădirea afacerilor economiei, dar problemele cu cererea vor afecta lanțurile de aprovizionare și va reduce prețurile.
- Companiile susținute cu bani ieftini nu vor face doar să supraviețuiască, ci vor putea, de asemenea, să meargă o perioadă pe pierdere, ceea ce le va permite să reducă prețurile. Prin urmare, va exista o spirală deflaționistă.
- Reducerea cantitativă nu creează inflație. Banii noi sunt echilibrați de active mai puține active lichide. Noii bani sunt împovărați de acest proces, deci nu sunt risipiți cu ușurință în achiziții imediate.
- Economia primește bani lichizi, iar în schimb guvernul primește active. Nu imprimă bani, îi emite în schimbul unor active mai puțin lichide.
La acel moment, deja, responsabilii BCE erau îngrijorați de perspectiva deflaționistă a UE, mai ales că tendința nu lăsa loc prea multor dubii: prețurile de consum din țări cu monedă euro scăzuseră la minimul ultimilor patru ani. Prăbușirea prețurilor la energie jucase un rol decisiv în scăderea atât de abruptă, iar suprapunerea cu criza corona nu a dus la cocktail-ul perfect.
Câteva cifre proaspete vorbesc de la sine:
- Inflaţia zonei euro a ajuns la 0,4% în iulie, mult sub obiectivul BCE, de 2%. În august, însă, pragul s-a înjumătăţit, fiind acum de 0,2%.
- Grecia şi Cipru, de exemplu, sunt chiar pe minus: -2,1%, respectiv -2,9%.
- Iar în Germania, indicele preţurilor de consum a intra în iulie pe acelaşi teritoriu, negativ: -0,009.
Acum câteva luni,Bloomberg zugrăvea „virtuțile” de speriat ale peisajului deflaționist:
- „Dacă scăderea prețurilor sună ca un scenariu atractiv, mai gândiți-vă o dată. Câteva luni i se poate rezista ușor – SUA au avut opt luni consecutive de deflație, în 2009. Dar o cursă prelungită poate face ravagii. Ultima dată când SUA s-au confruntat cu o perioadă profundă și extinsă de deflație a fost 1930-1933, în timpul Marii Depresii, când prețurile au scăzut cu aproape 25%. Deflația poate deveni mai mult decât un simptom al disfuncției profunde. Poate fi propria sa forță distructivă, care agravează o situație deja proastă. Odată instalată, consumatorii devin din ce în ce mai ezitanți în a face achiziții majore, deoarece acel frigider, mașină sau lucrări la casă vor costa, toate, mai puțin dacă omul mai așteaptă un an. Impactul cumulat poate fi dăunător, încetinind o economie deja șovăitoare.
- Potrivit lui Robert Rich, directorul Centrului pentru Cercetarea Inflatiei de la Cleveland Federal Reserve, cheia constă în direcţia spre care cred oamenii că merg prețurile. „Dacă, cumva, aceste perioade inițiale încep să se înrădăcineze în așteptările oamenilor, atunci putem ajunge într-o situație foarte proastă și o posibilă spirală deflaționistă”, spune el.Deflația este, de asemenea, dură pentru cei care au împrumutat bani. Într-un mediu sănătos, cu o inflație anuală de 2%-3%, în mare măsură constantă, dacă venitul dvs. doar ține pasul cu prețurile, plățile pentru creditul ipotecar cu rată fixă sau împrumutul auto devin mai accesibile cu fiecare an care trece. Acest beneficiu dispare pe fondul inflației foarte scăzute și o poate lua în sens invers dacă prețurile și plățile scad. În acest caz, ipoteca dvs. crește ca proporție din venitul dvs.
- Apoi, există factorul care îi preocupă cel mai mult pe bancherii centrali în ceea ce privește deflația: este greu de rezolvat. Când inflația este fierbinte, vindecarea este dureroasă, dar suficient de simplă: creșterea ratei este atât de mare cât este nevoie pentru a pune frână activității economice. Acest lucru dă înapoi prețurile în timp ce șomajul rezultat reduce salariile și cheltuielile persoanelor fizice și ale întreprinderilor.
- Cu deflația, este greu să faci asta invers și să obții rate suficient de mici pentru a oferi stimulul care va scoate economia din șanț. Japonia, care s-a confruntat cu crize repetate de deflație încă din anii 1990, a cunoscut doar un succes limitat, cu rate negative. În ultimii 25 de ani, economia sa a înregistrat o creștere medie de sub 1% pe an. „Din perspectiva unei bănci centrale, înțelegem ce trebuie făcut pentru a reduce inflația”, spune Rich. „Dar un episod deflaționist reprezintă o provocare mult mai mare. Odată ce așteptările se schimbă și devin mai armonizate cu acel mediu, devine mult mai dificil să atingi un obiectiv precum inflația”.
