În timp ce discuțiile urmează a fi eluate, rivalitățile din sânul conducerii iraniene ar putea zădărnici un armistițiu, notează The Economist.
Ultimele câteva zile în Orientul Mijlociu au fost caracterizate de acel efect de „șoc și revenire” devenit deja familiar. Pe 17 aprilie, Donald Trump a anunțat că Strâmtoarea Ormuz s-a redeschis traficului. Ministrul de externe al Iranului, Abbas Araghchi, a confirmat acest lucru. În aceeași zi, instituții media legate de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) l-au criticat pe dl Araghchi pentru că nu menționase condițiile redeschiderii. A doua zi, un purtător de cuvânt militar a declarat că strâmtoarea a fost închisă din nou; mai multe nave au fost atacate în timp ce încercau să o traverseze.
Dl Trump a ironizat decizia (iranienilor) de a bloca din nou trecerea, amintind lumii că propria blocadă a Americii asigura deja faptul că aceasta rămâne închisă pentru navele iraniene. Totuși, pe 19 aprilie, el a spus că o delegație americană se va întoarce la Islamabad, capitala Pakistanului, pentru noi discuții cu iranienii și a repetat amenințările de a bombarda infrastructura civilă a Iranului dacă negocierile nu vor avea succes.
Oscilațiile lui Trump nu mai sunt surprinzătoare. Totuși, mesajele contradictorii venite din Iran sunt semnul unui lucru important: lupta pentru putere este în desfășurare, în Republica Islamică, în condițiile în care este abia a doua oară în cei 47 de ani de existență când nu are un lider suprem absolut. Un observator compara situația cu „o junglă a puterii”, asemănătoare primelor luni haotice din timpul Revoluției iraniene din 1979. Pentru delegația americană de la Islamabad, acest lucru ridică întrebarea: cu cine, mai exact, se vor purta discuțiile?
Prima rundă de discuții de la Islamabad, desfășurată pe 11 și 12 aprilie, a oferit o imagine a tensiunilor interne din Iran. Delegațiile iraniene trimise în mod obișnuit la negocieri cu America sunt suple, disciplinate și bine instruite. Cea de la Islamabad a fost orice altceva: era compusă din aproximativ 80 de iranieni, dintre care circa 30 erau prezentați drept factori de decizie. Aceștia variau de la Majid Takht-Ravanchi, un diplomat experimentat care a contribuit la perfecționarea acordului nuclear cu administrația Barack Obama în 2015, până la Mahmoud Nabavian, un radical care denigrează America drept „un câine galben vicios” și susține cu dispreț că orice acord ar însemna capitulare. Disputele lor au fost atât de aprinse încât mediatorii pakistanezi ar fi petrecut la fel de mult timp arbitând între iranieni cât discutând cu americanii. Când spiritele se încingeau, gazdele cereau o pauză.
Una dintre cauzele acestor tensiuni este existența unui vid de putere la vârf. La șapte săptămâni după ce un atac aerian americano-israelian l-a ucis pe Ali Khamenei, liderul suprem timp de 37 de ani, succesorii săi nu au reușit să stabilească o dată pentru înmormântare. Fiul său și succesorul desemnat, Mojtaba Khamenei, este considerat fie incapabil, fie prea slab pentru a-și impune autoritatea. Războaiele și asasinatele Israelului au subțiat, de asemenea, și eșaloanele superioare ale loialiștilor din armată. Înlocuitorii lor par reticenți să renunțe la autonomia dobândită în timpul războiului, când Iranul și-a descentralizat sistemul de comandă și control pentru a supraviețui atacurilor combinate ale Americii și Israelului.
De la declararea unui armistițiu, pe 8 aprilie, coeziunea regimului din timpul războiului a început să se destrame. Oficial, autoritatea aparține Consiliului Suprem de Securitate Națională, format din președinte, președintele parlamentului și șefii serviciilor de securitate. Mohammad-Bagher Ghalibaf, președintele parlamentului, a fost desemnat negociator-șef, cu dl Abbas Araghchi ca adjunct. Însă disponibilitatea lor de a negocia a provocat reacții negative, în special din partea Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, forța de 190.000 de membri care apără Republica Islamică. Pentru observatorii externi, această diviziune a devenit vizibilă în declarațiile contradictorii privind statutul Strâmtoarea Hormuz din ultimele zile.
În interiorul Iranului, semnele unei afirmări tot mai puternice a armatei sunt numeroase. Mulțimi pro-regim — mobilizate în fiecare seară de rețele legate de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice — au început să-i denunțe pe Abbas Araghchi și Mohammad-Bagher Ghalibaf pe nume. Comunicatele militare prezentate de bărbați în uniforme par să fi înlocuit predicile clericale. Chiar și codurile vestimentare puritane par să se relaxeze: la un miting recent, o femeie fără văl a condus scandările, încălcând tabuul de patru decenii privind femeile care cântă solo în fața bărbaților. Ca un alt semn al controlului militar, instituții media legate de Gardieni au lansat ideea amânării alegerilor municipale programate pentru 1 mai.
Unii susțin că această cacofonie este tactică — o modalitate de a obține concesii prin proiectarea unei opoziții dure. La urma urmei, fisurile din interiorul Iranului sunt la fel de vechi ca Revoluția iraniană din 1979. Încă de la început, liderii săi au fost în dezacord dacă să confrunte America sau să o acomodeze. Totuși, războiul pare să întărească o nouă falie între naționaliști, ghidați de realpolitik și interesul statului, și islamiști, ancorați în ideologia revoluționară.
Interesele materiale complică și mai mult lucrurile. De-a lungul anilor, a apărut o clasă de generali specializați în ocolirea sancțiunilor: membrii acesteia sunt considerați beneficiari substanțiali ai operațiunilor menite să eludeze sancțiunile americane asupra economiei. Se consideră că rețele legate de Mojtaba Khamenei și de dl Ghalibaf ar controla portofolii de proprietăți în străinătate și au atras atenția presei. Odată cu dispariția lui Ali Khamenei, au reapărut figuri anterior marginalizate. Fiecare vine cu aliați, agende și pretenții diferite la putere.
Fiecare grup are o viziune diferită asupra celor mai importante puncte sensibile din negocieri, inclusiv programul nuclear, controlul apelor din Golf și rolul aliaților regionali ai Iranului. Naționaliștii ar renunța la rețelele de influență în schimbul ridicării sancțiunilor; islamiștii le văd drept coloana vertebrală a „rezistenței”. Pentru naționaliști, escaladarea nucleară invită la atac; islamiștii urmează modelul Coreea de Nord și urmăresc dezvoltarea unei bombe pentru descurajare. Pentru pragmatici, controlul asupra Strâmtorii Ormuz reprezintă o pârghie pentru un pact de securitate mai amplu cu statele arabe din Golf; pentru ideologi, atractivitatea sa ar fi aceea de a deveni un punct de taxare profitabil sub control iranian.
Pe 15 aprilie, șeful armatei pakistaneze, Asim Munir, a vizitat Teheranul, încercând să găsească un teren comun între diferitele grupuri. Nevoia de a repara ceea ce regimul susține că ar fi pagube de aproximativ 270 de miliarde de dolari, provocate de război, ar putea ajuta la clarificarea pozițiilor. Însă Iranul nu a precizat încă dacă va reveni la discuțiile de la Islamabad, în ciuda anunțului lui Donald Trump că America o va face. Chiar dacă o va face, diviziunile profunde din delegația iraniană înseamnă atât că va fi dificil să se ajungă la un acord, cât și că orice înțelegere cu America s-ar putea destrăma rapid.
