Orice inventar cuprinzător și curat al războiului care a aruncat Orientul Mijlociu în haos, începând cu 28 februarie 2026, va trebui să sublinieze nu doar inepția fără precedent, comisă de SUA, sub Donald Trump, ci și inepția sistematică, a Israelului, sub Benjamin Netanyahu.
Actualul atac americano-israelian asupra Iranului este “ceva ce am tânjit să fac de 40 de ani”, recunoștea premierul Netanyahu, pe 1 martie, la o zi după prima lovitură de rachetă asupra Iranului, la o zi după prima salbă de decapitări în rândul liderilor de la Teheran, printre cei lichidați numărându-se și ghidul suprem, ayatollahul Ali Khamenei.
Dacă Netanyahu a ajuns să își vadă visul împlinit, după 40 de ani, asta s-a datorat unei tenacități vecine cu obsesia.
Căci, după cum povestea zilele trecute fostul secretar de stat american, John Kerry, până să aibă succes în a-l convinge pe Donald Trump, Netanyahu își mai încercase deja norocul, însă mereu fără succes, și cu toți predecesorii actualului lider de la Casa Albă – de la Bush Jr. până la Biden.
E drept, nici cu Trump nu i-a mers din prima; dar nici nu s-a lăsat.
În cele 13 luni scurse de la momentul în care actualul președinte al SUA și-a preluat cel de-al doilea mandat și până la momentul declanșării războiului, în medie Benjamin Netanyahu s-a întâlnit cu Donald Trump aproape o dată la două luni – un record de interacțiuni directe cu liderul SUA, neatins de nici un alt lider străin.
Campania lui Netanyahu de persuadare a președintelui american nu s-a rezumat, desigur, la întâlnirile “pe viu” dintre cei doi, contactele derulându-se și de la distanță, ca și pe multiple alte paliere, ca nivel de reprezentare și decizie.
În schimb, dezvăluirile recente ale New York Times relevă că, din perspectiva înscrierii lui Trump pe calea ireversibilă a războiului, apogeul a fost atins pe 11 februarie, într-un cadru cu totul excepțional: tocmai în celebra Situation Room, de la Casa Albă, unde premierul israelian și șeful Mossad l-au împachetat pe Trump cu o poveste spectaculoasă și cu happy-end.
NYT mai notează că niciunul dintre apropiații președintelui SUA – de la vicele Vance până la secretarul de stat și șeful CIA – nu au văzut în prezentarea și pledoaria finală a lui Netanyahu altceva decât o abureală pentru copii mici. Dar respectivii nici nu l-au strâns cu ușa pe șeful lor să nu creadă în basme; și nici nu și-a dat vreunul demisia în semn de convingător protest.
Este de așteptat ca istoria să facă la un moment dat o integrală dreptate, aducând completări semnificative dezvăluirilor de moment ale New York Times.
Căci este relevant de cunoscut până la nivel de cel mai mic detaliu și modul în care a decurs prezentarea, și tabloul argumentativ zugrăvit de Netanyahu, și informațiile concrete pe care s-au bazat acele argumente.
După cum, poate chiar mai interesant ar fi de aflat și ce anume nu i-a spus premierul israelian președintelui american, având în vedere faptul că imediat ce a început atacul asupra Iranului, a devenit vizibilă diferența dintre agenda Tel Avivului și cea a Washingtonului – primul grăbindu-se să lărgească frontul dincolo de Iran și să îl mențină activ pe termen lung, pe când celălalt urmărind o operațiune limitată la teritoriul iranian și super scurtă din punct de vedere temporal.
Este deja tot mai limpede faptul că, până la momentul deciziei de a-și da OK-ul pentru intrarea în război, Trump nu observase sau nu înțelesese potențialul ramificațiilor extra-Iran și nici dimensiunea extra-blitzkrieg ale obiectivului urmărit de Netanyahu.
La cum arată lucrurile azi, după șase săptămâni de lupte, pentru Netanyahu Iranul fusese din start un obiectiv central, dar și un pretext pentru obiective periferice esențiale. Un spectru destul de diferit față de imaginarul operațiunii Epic Fury, așa cum a fost el cultivat inițial de către administrația Trump.
Mai mult, judecând după zelul cu care Israelul a lichidat tot ce mișcă la nivelul conducerii Iranului (încât Trump însuși s-a plâns că nu mai are cu cine negocia), ca și după zelul cu care a încercat să torpileze încă din prima zi fragilul armistițiu oferit unilateral de SUA (Israelul a fost informat cu foarte puțin timp înainte de anunțul public), Netanyahu pare a se simți aranjat de un scenariu în care Iranul plonjează în război civil. Căci un război civil ar ține ocupat Iranul, iar asta ar face Israelul să se simtă mai în siguranță.
Este însă ultimul lucru pe care ar putea să și-l dorească SUA, Trump, statele din Golf și restul comunității internaționale.
La fel, judecând după cum acționează în Liban, Netanyahu poate fi suspectat de același lucru: la limită, în caz că nu poate anexa de facto o porțiune din zona sudică a acestei nefericite țări, n-ar fi surprinzător să îi fie pe plac un nou episod libanez de conflict civil.
Iar asta, măcar pentru motivul că, astfel, Israelul ar putea face să pară legitimă continuarea operațiunilor sale militare contra Hezbollah și totodată ar obține circumstanțe care să îi permită derularea de operațiuni netransparente în zonă.
Una peste alta, realitatea este aceea că, în dosarul iranian, Trump s-a lăsat păcălit de Netanyahu, iar Netanyahu nu s-a lăsat până nu la păcălit pe Trump.
Dar pentru ca Netanyahu să reușească, era nevoie ca Trump să fie un teren fertil în acest sens. Și a fost.
În ceea ce privește Iranul, actualul președinte al SUA a invocat recursul la soluția militară încă din vremea când era celebru doar ca om de afaceri și ca vedetă de televiziune.
După ce a devenit președinte pentru prima oară, a distrus cel mai bun cadru de până atunci privind controlul internațional al programului nuclear iranian, retrăgând SUA din acordul JCPOA, încheiat sub președinția predecesorului Obama.
Mai mult, deși a creat o gaură, Trump nu a pus nimic în loc, astfel că programul iranian de dezvoltare a arsenalului atomic s-a putut bucura de o evoluție “sălbatică”, dincolo de orice radar al comunității internaționale.
În toată acea perioadă, Netanyahu a știut să curteze stupida abordare trumpistă, fix ca-n metoda “loverboy”, în care fetele neștiutoare sunt seduse de șmecherași ce le abandonează ulterior pe mâna proxeneților.
Premierul israelian a demonizat la nivel internațional acordul JCPOA, un moment esențial fiind critica dură adusă chiar de la tribuna Congresului SUA, în primăvara lui 2015.
Un Donald Trump care se simte măgulit (a semnalat-o, din nou, chiar recent) chiar și de vorbele calde ale lui Kim Jong-un, un Donald Trump care se simte măgulit chiar și de vorbele calde ale lui Vladimir Putin, în mod natural s-a simțit măgulit de convergența de idei pe care i-a semnalat-o și Benjamin Netanyahu, pe tema acordului JCPOA privind Iranul.
Mai mult decât atât, nu trebuie să surprindă nici faptul că Trump a avut mai multă încredere în poveștile turnate de Netanyahu și șeful Mossad, în Situation Room, pe 11 februarie, decât în îndoielile exprimate de colaboratorii săi apropiați de la vârful administrației.
Până la urmă, e binecunoscut episodul în care, în primul mandat, Donald Trump a acordat mai mult credit serviciilor ruse de informații și dictatorului Putin decât serviciilor americane de informații, pe tema ingerințelor Moscovei în alegerile din SUA.
Iar chiar recent, în contextul informațiilor că rușii îi ajută pe iranieni în războiul cu SUA, emisarul lui Trump, Steve Witkoff, a declarat că infirmările Moscovei trebuie crezute “pe cuvânt”.
Așadar, Trump are o înclinație istorică în a acorda mai mult credit unor terți străini decât instituțiilor și specialiștilor din propria ogradă, chiar dacă la mijloc sunt interese americane cruciale, care adesea nu coincid cu interesele acelor terțil străini.
În fine, deși în chestiunea Iran l-a prins pe Trump în capcană, Netanyahu, iar odată cu el și Israelul însuși, nu sunt nici ei feriți de potențialul unui efect de bumerang.
Libertatea de acțiune pe care și-a obținut-o Israelul din partea lui Trump, odată ce acesta din urmă i s-a alăturat în Iran, a fost exploatată fără discernământ de Tel Aviv.
Și a mers până într-acolo încât să arunce în haos statele din Golf, Libanul și economia globală.
Operațiunile israeliene se soldează (din zi în zi mai mult) cu victime nevinovate în rândul civililor – mai ales în Liban, dar fără a se reduce la Liban.
Pretextul implicării Hezbollah alături de Teheran e folosit abuziv de guvernul Netanyahu, la fel cum abuziv s-a folosit și de atacul Hamas din 7 octombrie 2023, urmat de un război în Gaza, soldat cu zeci de mii de victime (multe dintre victime fiind copii, femei, bătrâni, bolnavi).
În Cisiordania, tragedia produsă de coloniștii israelieni, de armata Israelului și de politica însăși de colonizare, condusă de guvernul israelian, este tot ceva de ordinul cotidianului.
Iar faptul însuși că Netanyahu și guvernul său, precum și o parte a societății israeliene recurg la orice doar pentru a împiedica apariția unui stat palestinian, va eroda masiv capitalul de imagine al Israelului, precum și legitimitatea politicii sale interne și externe.
După Gaza, Cisiordania, Liban, acum și Iran, sprijinul pentru Israel a ajuns la un minim istoric în lumea occidentală. Mutația e fără precedent în ultimele decenii și cu siguranță are potențial de a naște monștri în următoarele.
Israelul, având în vedere zona în care se situează, ca și limitele sale demografice, geografice și industriale va avea mereu nevoie de prieteni mari și influenți în Europa și SUA.
Netanyahu a reușit performanța de a-i aliena tot mai mult.
Și trebuie conștientizat un lucru: nici în America și nici în Europa prieteniile necondiționate de care beneficiază Israelul nu pot fi păstrate la infinit.
Până la urmă, America joacă acest rol nu dintotdeauna, ci doar de aproximativ 60 de ani, începând cu administrația Lyndon Johnson.
Până atunci, de la înființarea statului Israel, acest rol fusese jucat de Franța. Detaliu demn de reținut: la mijlocul anilor ’50, semnalează istoricul francez Pierre Razoux, Țahal și-a putut forma corpul de blindate, ca armă de sine stătătoare, grație tancurilor livrate de Paris.
Dar evoluții externe, ca și evoluții interne franceze au făcut ca acea excepțională relație să își epuizeze la un moment dar resursa de zbor (normalizarea de către Paris a relației cu Algeria, la începutul anilor ’60, fiind oarecum declanșatorul).
Din fericire pentru Israel, locul Franței a fost imediat preluat de America.
Dar azi, America dă și ea semne de oboseală, din perspectivă toleranței societății americane și a unei părți tot mai însemnate din clasa politică americană față de abuzul de încredere comis de Israel.
Dacă, la un moment dat, pilonul american va ceda și el, așa cum la vremea lui, a cedat și cel francez, ce va face impetuosul Israel, într-o regiune în care căpătă proporții dușmănii nestinse, într-o lume, în sens larg, care e tot mai mult oripilată de cruzimea unor politici sau intervenții militare israeliene?
Shimon Peres afirma la un moment dar că
“alianța cu Franța a fost o prietenie aproape fără precedent în istoria relațiilor internaționale”. Și mai spunea că acea relație Franța-Israel “s-a dezvoltat într-un spirit de încredere și înțelegere reciprocă, rar întâlnit între guverne”.
A fost așa până când n-a mai fost.
Și nici relația cu America nu e ferită, prin ADN, de posibilitatea unui asemenea deznodământ.
Netanyahu a împins SUA pe un drum greșit, dar a procedat la fel și cu propria sa națiune. Desigur, în ambele cazuri, a avut complici din interior.
- PS: Viclenia lui Netanyahu nu îl absolvă sub nicio formă pe Trump de responsabilitatea uriașă care îi revine pentru războiul din Iran. Căci fără unda verde a Americii și fără sprijinul, sub toate formele lui, acordat Israelului, Israelul nu ar fj fost capabil să își asume un război de această anvergură. Israelul depinde vital de resursele militare, industriale, diplomatice și politice de care dispune America.
Donald Trump a mințit ca un lunatic. În Iran, America într-adevăr a devenit dependentă de Ucraina
