<< În 2003, cu patru ani înainte de a candida la președinția Franței, într-o frază memorabilă ce surprindea ambiția sa precoce, Nicolas Sarkozy a mărturisit că mintea sa era concentrată asupra funcției de vârf, iar asta „nu doar atunci când se bărbierea”, în fiecare dimineață. Comentariul a marcat începutul lungii și tumultuoasei sale lupt pentru a-i succeda șefului său, Jacques Chirac, lucru pe care l-a realizat în 2007. Astăzi, cu patru ani înainte ca francezii să aleagă un succesor pentru actualul lor președinte, apare o cursă nedeclarată pentru preluarea funcției de la Emmanuel Macron, atât printre actualii săi colaboratori, cât și printre foștii >>, scrie The Economist.
<< Constituția franceză permite unui președinte să rămână în funcție doar două mandate consecutive (deși, după ce se va retrage în 2027, când va avea doar 49 de ani, domnul Macron și-ar putea depune o altă candidatură, cinci ani mai târziu). Cu toate acestea, el mai are destul timp să încerce să modeleze Franța și nu dă niciun semn că s-ar plictisi de funcție sau că și-ar reduce ambițiile. A jurat recent că va continua să guverneze „până în ultimul sfert de oră” al mandatului său.
Totuși, cei din larga sa tabără centristă, care ar dori să îl înlocuiască pe domnul Macron, sunt conștienți nu doar că nu există un succesor natural unic printre ei, ci și că nu își pot lăsa până prea târziu șansa de a se evidenția. În mintea tuturor există nevoia de a găsi un candidat credibil care să se opună dreptei radicale, reprezentată de Marine Le Pen. Trei lideri par să creadă că au ceea ce le trebuie.
Cel mai vizibil dintre ei este Gérald Darmanin, ministrul de interne dur la vorbă, numit de către domnul Macron pentru a asigura aripa sa orientată spre dreapta. La data de 27 august, el a organizat un eveniment politic important, cu saucisse și cartofi prăjiți, în orașul industrial nordic Tourcoing, unde anterior fusese primar. Aparent pentru a discuta despre strategie politică, evenimentul a avut mai mult decât un miros de ambiție personală. Prim-ministrul Elisabeth Borne a fost trimisă în grabă la eveniment pentru a-l ține în frâu. Fiul unui proprietar de bar și al unei menajere, domnul Darmanin (în imagine, alături de domnul Macron) se prezintă ca un politician care – spre deosebire de tehnocrații seci care îl înconjoară în cabinet – înțelege preocupările cotidiene. Dacă politicienii din mainstream nu pot găsi o modalitate de a comunica cu votanții din clasa muncitoare și clasa de mijloc, a declarat el, conturând o fișă a postului adaptată lui însuși, victoria doamnei Le Pen în 2027 va fi „destul de probabilă”.
Un aspirant mai discret, dar nu mai puțin hotărât, este Edouard Philippe, fostul prim-ministru al domnului Macron. Precum domnul Darmanin, original el provine din partidul conservator Republicanii și se află în fruntea sondajelor drept cel mai popular politician francez, cu o cotă de aprobare de 55%, cu 13 puncte în fața doamnei Le Pen, care se află pe locul nouă, și cu 18 puncte în fața domnului Darmanin, care se află pe locul 18, potrivit Ifop. Domnul Macron ocupă locul 23, cu 32%. La fel ca politicienii francezi, domnul Philippe va marca „la rentrée”, sau întoarcerea la muncă, prin publicarea unei noi cărți, în care își va expune viziunea și legăturile cu Franța, pe 13 septembrie. După ce a părăsit guvernul, în 2020, el și-a fondat propria mișcare politică, Horizons, care face parte din coaliția minoritară a domnului Macron, în parlament. Domnul Philippe este și primarul orașului Le Havre, un oraș portuar din Normandia. Acest lucru îi oferă o poziție comodă din care să apară semi-izolat de politica de zi cu zi din Paris. Cei care l-au văzut recent spun că este cu adevărat concentrat pe pregătirea pentru 2027.
Se spune că și alții își analizează posibilitățile, iar printre ei se numără Jean Castex, un alt fost prim-ministru, Yaël Braun-Pivet, șefa Adunării Naționale, sau chiar Gabriel Attal, ministrul educației, în vârstă de 34 de ani. Fiecare va trebui să navigheze cu atenție între dorința de a rămâne loiali domnului Macron, căruia îi datorează funcțiile și nevoia politică de a se distanța de președintele impopular, care a fost confruntat cu greve și tulburări în acest an. Chiar dacă ar putea fi în puterea sa să numească un succesor, acest lucru nu ar putea să-i fie de ajutor celui numit.
Patru ani reprezintă o perioadă lungă, iar domnul Macron însuși era un consilier puțin cunoscut în culise cu atât de mult timp înainte de prima sa candidatură prezidențială. Nu există niciun proces organizat în cadrul partidului său, Renaissance (anterior En Marche), pentru a alege un candidat. În orice caz, partidului îi lipsesc rădăcinile și poate să nu îi supraviețuiască, în actuala sa formă, președintelui.
Cu toate acestea, amenințarea unei președinții Le Pen conferă acestei probleme o urgență deosebită. Liderul dreptei radicale și-a așteptat în liniște momentul, stând politicos pe băncile opoziției parlamentare și încercând să arate că este președinta așteptată. Domnul Macron s-ar putea să nu dorească să se gândească la planificarea succesiunii. Dar moștenirea cea mai dureroasă pentru un lider care a făcut multe pentru modernizarea Franței ar fi ca după cele două mandate ale sale să fie aleasă ea, așa cum a fost cazul lui Barack Obama urmat de Donald Trump. >>
