Cum devine Putin cel mai mare ecologist, iar războiul din Ucraina o revoluție în dosarul schimbărilor climatice. Lecția pe care nu a priceput-o Kuzmin

Primul Război Mondial a accelerat progresele în medicină, în special pe zona bolilor infecțioase.

Al Doilea Război Mondial a fost revoluționar pentru înțelegerea și manipularea atomului, a expandat globalizarea, a maturizat comunicațiile, criptarea, decriptarea și puterea de calcul, a pregătit terenul pentru cursa spațială, prin progresele forțate în domeniul rachetelor.

Războiul Rece a descătușat energiile cursei spațiale, a catapultat omul pe Lună, l-a făcut să cucerească orbita Pământului și să o populeze cu sateliți, a grăbit inventarea internetului.

Pandemia de Covid-19 a revoluționat vaccinul a impulsionat regândirea arhitecturii globale de producție, distribuție, consum.

Iar în esență, toate cele patru momente de răscruce – Primul și al Doilea Război Mondial, Războiul Rece și Covid-19 – i-au arătat omenirii că modul în care își imaginează, la un moment dat, viața, ori modul în care s-a obișnuit să și-o trăiască este fragil. Lecția e simplă și grea: o altă paradigmă poate să bată oricând la ușă și chiar să intre peste noi, indiferent dacă alegem să îi deschidem sau nu.

Iar acum, avem războiul din Ucraina. Absurd, genocidar, periculos din perspectiva potențialului său de a declanșa un Al Treilea Război Mondial, conflictul în care Putin a angajat direct Rusia și țara vecină și indirect alte câteva zeci de țări (via NATO) vine și el cu revoluția sa. Pentru prima oară, două sfere ale vieții națiunilor, care ni se păruseră mereu că pot duce la infinit vieți separate, sunt împinse la conviețuire: politica externă (implicit și economia mondială) și respectiv clima.

O paranteză:

  • Dosarul schimbărilor climatice nu este nou, în schimb sunt încă la vârsta copilăriei acțiunea concretă și politicile aplicate, asumate în diferite formate de grup de către statele lumii. Ca în atâtea alte situații delicate, și în cazul eforturilor de atenuare a schimbărilor climatice omul a așteptat până în ultimul moment cu intervenția și necesara ieșire din zona de confort. A știut, dar a ignorat până în clipa în care a început să-l ardă pielea, să-i fie sufocați plămânii și înghițite regiunile de coastă, a așteptat până când i-a devenit tot mai puțin abstract conturul unui viitor infinit mai sumbru decât primele dureri pe care le simte în prezent.
  • Apoi, poate că ați observat, pe măsură ce trece timpul, iar efectele modificărilor de climă sunt tot mai vizibile, dureroase și costisitoare, discursul taberei care nega realitatea sau gravitatea schimbărilor climatice se tot estompează (și va urma această linie până când va dispărea de tot). Atât de amplă este această mutație survenită gradual, încât azi, în chestiunea schimbărilor climatice, dominanta jocului pro și contra nu se mai găsește pe planul lui „dacă” (dacă există sau nu există aceste schimbări), ci pe dimensiunea lui „cum” (cum e este oportun să intervenim, astfel încât șocul climatic să nu antreneze șocuri economice, sociale și politice imposibil de gestionat sau care să ducă la nenorociri conexe imposibil de suportat?).
  • Pe tot acest fundal, chiar dacă încă există sincope în hotărârea, onestitatea și eficiența cu care țările lumii iau măsuri în direcția „calmării” procesului climatic, se întâmplă totuși lucruri de neimaginat doar câțiva ani mai devreme: marii poluatori – că sunt state liberale, că sunt state subjugate de autoritarism, că sunt economii bogate, că sunt modeste ori sărace – fac totuși pași concreți, caută soluții, încearcă să se adapteze și să configureze un alt viitor. Din fericire, așadar, centrul de greutate al dramei în derulare a migrat din zona ignoranței și sfidării spre cea cunoașterii, recunoașterii și măsurilor. Chiar și așa, vestea proastă rămâne uriașă, prin faptul că revelația s-a produs târziu, iar planetei, precum timpului, îi lipsește virtutea răbdării.

Am închis paranteza.

Așadar, unde este întrepătrunderea revoluționară dintre război și accelerarea progresului, dintre războiul din Ucraina și grăbirea dinamicii care poate încetini agravarea problemei climatice și îi poate diminua impactul? Răspuns: în următoarele caracteristici ale lui. Nu orice război duce la progrese majore în zona vieții civile. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, la cât de multe războaie a cunoscut numai Europa în ultimii 400 de ani, omul ar fi trebui să poată coloniza deja planete în numeroase galaxii. Nenorocirea războiului, așadar, e dublată de nenorocirea că doar din când în când conflictul de acest tip dintre oameni și dintre țări poate face măcar viitorul să arate mai bine, dacă prezentul nu are altă ieșire decât mutilarea.

Prin urmare, ce are războiul din Ucraina încât să se califice la statutul de război „bun”, din perspectiva mutațiilor pozitive pe care le poate produce? Are, după cum ziceam mai sus, câteva caracteristici-cheie, iar implicațiile lor sunt decisive.

Întâi, caracteristicle:

  • Se duce în momentul în care gradul de conștientizare al populațiilor Terrei și nivelul de angajare al elitelor politice, economice și culturale, relativ la imperativul de a contracara schimbările climatice, sunt cele mai ridicate din istoria acestui dosar.
  • Războiul lui Putin se duce în Ucraina, dar a fost declanșat de Rusia. Iar Rusia, dacă e cunoscută și pentru altceva decât războaie imperialiste și export de dictatură, ei bine cunoscută pentru pungile de petrol și gaze cu care se încălzesc și au lumini în case atâția europeni, din Est și din Vest.
  • Războiul din Ucraina se duce la granițele NATO și UE și a fost declanșat de un dictator care, dacă nu va fi oprit acolo, nici nu se va sătura cu țara atacată.
    Prin obiectivele sale și modul în care e dus, acest război e unul retrograd, într-un moment în care și leadership-ul liberal de la Washington, și leadership-ul autoritarist de la Beijing, oricât i-ar desparte pe această axă, au pe radar nu trecutul, ci viitorul.
  • În fine, războiul lui Putin din Ucraina e unul în care tragedia populației din zona de conflict e atât de mare, iar vecinătatea țării respective e atât de proximă lumii civilizate, încât povara morală și sufletească este insuportabilă pentru societățile dine Europa de Est și Vest, iar asta împinge, în varii forme, la acțiune politicul din țările respective.

Iar acum, implicațiile:

  • Spre deosebire de alte conflicte – inter sau intra țări (de la Rusia-Georgia, la Siria, Yemen, Libia și cele din Africa – cel din Ucraina se duce într-o zonă a lumii în care proximitatea, după cum sugeram și în rândurile de mai sus, va juca un rol determinant în grăbirea soluționării (cetățenilor și politicienilor, din Europa până în America, le e imposibil, de data asta, să ignore și să meargă înainte. Arde prea tare casa vecină ca să nu te gândești ca pasivitatea poate abate incendiul și în ograda ta. Sună cinic, dar asta e realitatea. Români, germani, francezi, polonezi, să fim cinstiți, ne simțim mai afectați și mai implicați într-un conflict ce are loc în Ucraina decât într-unul care are loc în Siria sau mai departe. Aici în acest punct, se și cristalizează, de altfel, una dintre șansele ucrainenilor de a avea un război mai scurt.
  • Apoi, războiul adus de Putin în Ucraina trezește din amorțire și oarecare sminteală acea parte a lumii civilizate care se complăcuse în a deveni uluitor de dependentă de hidrocarburile Rusiei. Din 24 februarie, de când a început invazia, propaganda rusă a intrat într-o paralizie din care nici minunile nu o mai pot scoate acum. Iar în lumea reală, minuni oricum nu există. Însă și dacă o minune rebelă și-ar face loc cu coatele în universul non-sacru al realității și ar resuscita propaganda rusă, sufletul și mai ales mințile occidentale tot nu ar mai putea fi câștigate. De când armata rusă s-a blocat pe frontul ucrainean, Vladimir Putin a fost nevoit să recurgă la arma cu care i-a fost ușor să amenințe Republica Moldova, dar care îi va închide Kremlinului porțile când trage cu ea direct în Europa mare: gazul rusesc. Schema logică e simplă: niciun european – de la Berlin până la Paris, de la Roma la Viena, de la Varșovia la Praga – nu va mai putea fi prostit de azi înainte. Când s-a ajuns în punctul în care atâtea capitale fac planuri de urgență pentru ziua în care Moscova închide robinetul, decesul comerțului larg cu gaz rusesc nu mai e o chestiune de „dacă”, ci de constatare. Din clipa în care însuși președintele Rusiei a făcut cunoscut că începe închiderea (întâi ca reziliere de facto a contractelor, prin condiționarea de plăți făcute în ruble), rușii pot începe să-și ia adio de la levierul tradițional și de la o sursă de venit fără de care bugetul țării lor nu va mai fi nicicând ce-a fost. Sigur că, pe termen scurt, nici pentru europenii vizați de gazul rusesc nu va fi o fericire, iar guvernele acestor țări vor întâmpina dificultăți în a ține frâiele în mâini în perioada care urmează. Problema lui Putin este că a injectat o doză intolerabilă de imprevizibil într-un sector casnic și industrial și pe o piață în care încrederea și predictibilitatea ori pierderea lor sunt la fel de vitale sau de ucigașe ca în sectorul bancar ori ca pe bursă. Ce guvern și ce public mai au curaj, de azi înainte, să se încreadă în asemenea afaceri cu Federația Rusă, mai ales că vorbești aici de contracte care se întind pe ani și zeci de ani? Ce înseamnă toate astea? Simplu: începe înțărcarea și din cealaltă direcție. Dezvolt în cele ce urmează, când și facem joncțiunea cu teza acestui articol – anume că războiul din Ucraina poate fi unul dintre acele războaie care se vor fi dovedit că au accelerat progrese uriașe.

În acest moment, în fața amenințărilor și mai ales în fața amenințării putiniste cu oprirea gazului în Europa (prin manevre de facto ori prin manevre de jure), europenii care sunt cei mai vulnerabili nu au, pe termen scurt, prea multe mijloace „active” de a face față provocării. Însă tocmai acest moment și tocmai această realitate delicată va cataliza, cel mai probabil, evoluții în salturi, nu la nivel de pași, în direcția reducerii dependenței hidrocarburi. Prima și cea mai probabilă soluție la care se va putea recurge într-un lanț lung de țări va fi raționalizarea consumului de energie, mai ales a celui casnic. Narațiunea, în acest sens, a pornit deja la drum, nume mari din presa internațională, de la The Economist la New York Times punând problema pe tape, în perioada aceasta.

E doar începutul, iar în curând ar trebui să urmeze îndemnurile din zona politicului, dar și politici țintite confecționate de guverne, concomitent cu campanii publice de conștientizare și persuadare, susținute de ONG-uri. Folosind gazul rusesc pe post de secure nucleară, Putin a mai deschis o cutie a Pandorei la care nu are cheia. Sunt deja cam multe asemenea cutii și prea multe încuietori pe care Moscova nu are control.

Pe fundalul războiului din Ucraina, lupta cu schimbările climatice are șansa nesperată de a căpăta un avânt care s-ar mai fi lăsat îndelung așteptat, căci un număr uriaș de consumatori mari de energie fosilă pe de o parte se trezesc că nu o mai pot folosi în cantitățile cu care fuseseră obișnuiți, iar pe de altă parte își vor da seama că e imperativ să nu mai stai la mâna omului, a UNUI SINGUR OM, ci mai degrabă să te bazezi pe mai puțin capriciosul Soare, pe nesubiectivul vânt, pe inteligență și creativitate, care au reinventat de atâtea ori umanitatea atunci când aceasta din urmă s-a găsit pe marginea prăpastiei.

În sfârșit, geopolitica face jocul climei și, prin asta, iată că poate contribui la setarea unor premise mai bune pentru miliarde de oameni. Îndrăznesc să pariez că peste cinci ani și cu atât mai mult peste 10-20 de ani, peisajul energetic și climatic mondial vor fi mai bune grație nesăbuinței unui dictator psihopat, devenit, fără voie, cel mai mare ecologist în timp ce își îngropa propria țară și statul vecin. Cruntă ironie, dureros câștig pentru omenire, având în vedere drama prin care a trebuit să treacă un popor.

Joi, când toate cele de mai sus se cristalizau, în forma prezentată mai sus, ambasadorul Rusiei de la București a dat primul semn „viu” de viață de când șeful lui de la Moscova și-a început marșul falimentar spre Kiev. Valeri Kuzmin a ieșit, într-un soi de monolog înregistrat și aruncat în hăul YouTube, pentru a repeta papagalicește ceea ce Moscova transmisese deja pe toate canalele disponibile. Timp de două ore și 22 de minute, ambasadorul Kuzmin a repetat cu conștiinciozitate nimicul pe care fusese instruit de superiori să îl repete.

Probabil că a fost unul dintre momentele din carieră pe care Valeri Kuzmin însuși l-a resimțit ca pe o corvoadă inumană. Probabil că acest surogat de conferință de presă (căci conferința reală fusese boicotată de presa română responsabilă din cauza condițiilor sovietice puse în prealabil de către Ambasada Rusiei) ar fi trebuit să fie altceva și într-un alt moment. Bag mâna în foc că ambasadorul și ambasada au trebuit să modifice totul din mers, după ce armata rusă s-a înfundat pe frontul ucrainean. Bag mâna în foc că ceea ce ar fi trebuit probabil să fie conferința unui ambasador al unei țări victorioase, ținută la patru-cinci zile după așteptata îngenunchere rapidă a Ucrainei, a fost până la urmă o ieșire publică fabtomatică, ținută la aproape 40 de zile, când armata țării sale, departe de a fi câștigat partida, bate pe multe axe în retragere.

Dar în toată ceața discursivă, de două ore și 22 de minute, Valeri Kuzmin a spus totuși ceva memorabil. A fost legat de șantajul făcut acum de Moscova clienților europeni ai gazului său – plăți în ruble ori zero gaz. Kuzmin a înotat joi în siajul șefului său suprem, Vladimir Putin: „no money, no gas”. În lumina raționamentului nostru de mai sus, îl putem fără ocolișuri completa pe Kuzmin, cu trimitere spre șeful său: „no brain, no power”!

Luptați! Nu mai fugiți la benzinărie!

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here