Donald Trump are trei obiective principale în Golful Persic: să desființeze programul nuclear iranian, să redeschidă permanent Strâmtoarea Ormuz și să nu fie președintele căruia i se va reproșa că a „pierdut” Taiwanul în fața Chinei. Vestea proastă pentru președintele american este că poate atinge cel mult două dintre aceste obiective, notează o analiză Project Syndicate.
<< O redeschidere parțială a Strâmtorii Ormuz ar putea fi la orizont. Dar este oare mai aproape o soluție regională de durată?
Narațiunea dominantă este că Statele Unite au pierdut controlul asupra situației din Golful Persic. Și este, desigur, adevărat că Iranul a dobândit o carte puternică — capacitatea de a amenința transportul maritim prin strâmtoare — pe care înainte nu o avea. În acest sens, echilibrul de putere în relația sa cu SUA s-a înclinat în favoarea Iranului. Această schimbare, împreună cu blocada americană asupra transporturilor maritime conectate la Iran, implică patru scenarii posibile: China intermediază o pace durabilă; Iranul coboară în haos; SUA se retrag complet; sau continuă o versiune confuză a status quo-ului actual.
Vestea bună pentru președintele american Donald Trump este că încă deține inițiativa și probabil poate alege scenariul pe care îl preferă. Însă Trump are totuși o problemă majoră, deoarece are trei obiective principale: să elimine programul nuclear iranian, să redeschidă permanent strâmtoarea și să nu devină președintele acuzat că a „pierdut” Taiwanul în fața Chinei. Vestea proastă pentru Trump este că poate realiza cel mult două dintre aceste obiective.
După recentul său summit cu președintele chinez Xi Jinping, Trump speră în mod evident că implicarea Chinei în Golf va depăși actualul său rol discret din culise. China ar putea într-adevăr să contribuie la obținerea unui acord de pace care să abordeze ceea ce este, fără îndoială, cea mai importantă problemă pentru SUA — programul nuclear iranian — oferind în același timp Iranului ceea ce își dorește cel mai mult: investiții masive în infrastructură (și încetarea bombardamentelor).
Din păcate, după summitul Trump–Xi, devine tot mai clar că prețul cerut de China pentru a se implica va fi ridicat. Deși China importă peste 11 milioane de barili de petrol pe zi — și, prin urmare, dorește prețuri mai mici la țiței — ea dispune de stocuri mari și pare convinsă că poate suporta prețuri ale petrolului în jurul nivelului actual. China cumpăra, de asemenea, aproximativ un sfert din gazul său natural lichefiat din Qatar, unde producția rămâne grav afectată de ostilitățile în desfășurare și de daunele extinse aduse infrastructurii.
Dar, per ansamblu, perspectiva ca China să obțină controlul asupra Taiwanului planează amenințător. Liderii chinezi vor urmări să obțină o serie de concesii din partea SUA, încercând în același timp să îi convingă pe taiwanezi că ar avea o situație mai bună alături de China. Strategia optimă pentru China este să fie utilă, dar să nu scoată SUA prea repede din dificultate. Slăbiciunea globală a Americii ajută la proiectarea forței regionale a Chinei.
În al doilea scenariu, Trump lansează noi atacuri, fie selective (cum ar fi asupra rutelor terestre de export ale Iranului), fie pe scară largă (așa cum a amenințat deja de mai multe ori). Nimeni nu pune la îndoială capacitatea armatei americane de a ucide un număr mare de oameni și de a distruge poduri, drumuri și clădiri. Dar, deși această strategie ar putea face Iranul imposibil de guvernat, ea nu pune capăt rezistenței armate.
Amintiți-vă că principala amenințare la adresa Strâmtorii Ormuz provine din drone ieftine și ușor de operat. Dacă Iranul se fragmentează în facțiuni aflate în război, acest lucru reduce sau amplifică amenințarea asupra strâmtorii? Dacă o anumită formă a amenințării reprezentate de drone persistă, vor mai fi petrolierele (și echipajele și companiile lor de asigurări) dispuse să tranziteze strâmtoarea? Nivelul de violență efectiv necesar pentru a limita traficul petrolier este redus — rezultatul depinde de credibilitatea amenințării. În acest scenariu, strâmtoarea nu se redeschide în mod constant, conflictul provoacă foarte probabil daune substanțiale vecinilor Iranului din Golf, iar instabilitatea regională cronică îi lasă pe aproape toți într-o situație mai rea.
În al treilea scenariu, pe care Trump l-a sugerat de asemenea, SUA se spală pe mâini în privința situației, spunând țărilor din Golf, Uniunii Europene sau altcuiva să își asume responsabilitatea. Acest lucru ar putea foarte bine să redeschidă strâmtoarea, dar probabil în condiții negociate de Iran și China. Pentru SUA, acest scenariu înseamnă zero progrese în privința programului nuclear iranian, făcând războiul mai rău decât inutil: Iranul obține control efectiv asupra strâmtorii, iar SUA pleacă fără nimic. Ar fi foarte dificil pentru Casa Albă să prezinte această situație drept o victorie.
Acest lucru ne aduce la cel mai probabil scenariu pe termen scurt: un armistițiu fragil care se destramă periodic. Atunci când SUA adoptă o atitudine mai puțin confruntațională, navele pot traversa strâmtoarea. Dar dacă SUA reacționează agresiv, Iranul poate strangula traficul într-un mod proporțional.
Perioadele de deschidere reciprocă și de reducere a tensiunilor ar putea diminua presiunea asupra prețurilor globale la petrol, gaze naturale, materiale plastice și îngrășăminte, creând eventual spațiu pentru măsuri limitate de consolidare a încrederii și, în timp, pentru reluarea negocierilor privind problema nucleară. Dar aceasta este o cale îngustă pe marginea unei prăpastii fragile — una care se poate prăbuși în orice moment înainte de ajungerea la un acord final. Și, deși administrația Trump ar putea susține că problemele nucleare se află acum pe o „pistă separată”, SUA nu ar fi făcut niciun progres pe acest front.
În toată această situație, Rusia va fi marele câștigător și posibilul factor destabilizator. Odată cu creșterea prețurilor petrolului și cu suspendarea de facto a sancțiunilor americane împotriva industriei petroliere ruse, președintele Vladimir Putin dispune de valuta forte necesară pentru a-și finanța războiul din Ucraina. Putin dorește ca americanii să fie împotmoliți, umiliți în mod repetat și să simtă nevoia de a permite exporturi maxime de petrol rusesc. În toate scenariile imaginabile, ar trebui să ne așteptăm ca Rusia să furnizeze forțelor iraniene drone și rachete — un model de afaceri extrem de profitabil pentru Kremlin.
Fie că Trump se îndreaptă spre un Xi Jinping tranzacțional, își asumă riscul unei destrămări regionale mai ample sau se mulțumește cu un echilibru instabil, era controlului implicit și necontestat al SUA asupra Golfului Persic s-a încheiat. Ceea ce va urma va fi probabil un echilibru regional mai complex și mai fragmentat, în care Strâmtoarea Ormuz rămâne deschisă doar condiționat, cu implicații semnificative pentru stabilitatea economică globală. >>
