Lecțiile despre evaluarea rațională a pericolului pot fi secretul unei vieți mai fericite și mai sănătoase, iar ele pot fi stăpânite prin câțiva pași simpli, notează o analiză BBC.
<< Când ești responsabil de un copil mic, chiar și cel mai idilic decor se poate transforma într-o zonă de pericol.
În primii ani, există riscul de a fi lovit de o mașină, de a cădea într-o piscină sau lac sau de a fi mușcat de un câine (cel mai frecvent, de câinele familiei). Potențialele pericole se schimbă odată cu vârsta copilului: alcoolul, drogurile, violența și problemele de sănătate mintală netratate pot pune în pericol bunăstarea adolescenților și a adulților tineri. De asemenea, accidentele din trafic rămân un risc major. Și apoi, există pericolele invizibile, cum ar fi poluarea aerului, care sunt adesea deosebit de greu de detectat și abordat.
În cele din urmă, cu toții trebuie să fim capabili să evaluăm singuri riscurile, astfel încât să putem umbla prin lume în siguranță, fără îndrumarea părinților sau a tutorelui nostru. Fără aceste abilități, este mult mai probabil să luăm decizii pripite care pot duce la o sănătate precară, dificultăți financiare și chiar la cazier judiciar.
Cum învață copiii aceste lecții? Și ce pot face părinții și tutorii lor pentru a-i îndruma pe copii pe o cale mai sigură?
Cu o literatură dedicată psihologiei riscului în continuă creștere, putem răspunde în sfârșit la aceste întrebări. Psihologii au înțeles de ce copiii nu reușesc adesea să identifice pericolele elementare, motivele pentru care adolescenții par să fie hotărâți să-și pună în joc viitorul pentru câteva momente de căutare a senzațiilor tari, precum și barierele educaționale care îi pot împiedica pe oameni să învețe – chiar și ca adulți – să evalueze riscurile în mod rațional.
Fiecare etapă de dezvoltare va avea nevoie de o abordare diferită. Însă cu îndrumarea potrivită, este posibil să-i înveți pe copii și adolescenți să-și dezvolte „competența de luare a deciziilor”, cu consecințe enorme pentru tot restul vieții.
„Aceste abilități care stau la baza destinului nostru pot fi predate”, spune Joshua Weller, psiholog la Universitatea Leeds, specializat în asumarea riscurilor. „Pot fi alimentate și dezvoltate prin multe metode diferite”.
Podeaua de sticlă
Bebelușii vin pe lume cu surprinzător de puține cunoștințe înnăscute, chiar și despre cele mai elementare pericole. După cum mulți părinți află prin experiență terifiantă, bebelușii care învață pentru prima dată să se târască vor încerca să treacă de marginea patului sau a mesei de înfășat fără nicio ezitare. Studiile sugerează că frica de înălțime vine doar din experiență, deoarece copilul învață să acorde mai multă atenție vederii sale periferice. Abia după câteva săptămâni de mișcare independentă vor începe să dea semne de anxietate – cum ar fi bătăile accelerate ale inimii – când, de exemplu, văd marginea unei podele de sticlă.
În calitate de „bureți” sociali, copiii mici învață adesea să recunoască pericolul indirect, observând expresiile faciale și limbajul corpului celorlalți. Chris Askew, de la Universitatea din Surrey, Marea Britanie, de exemplu, le-a arătat copiilor în vârstă de opt ani imagini cu trei animale marsupiale australiene necunoscute – quoll, quokka și cuscus, care au fost asociate fie cu o fotografie cu chip speriat, fie cu o fotografie de față zâmbitoare sau nu au fost asociate cu nicio fotografie. În testele ulterioare, ei au raportat că s-au simțit mai speriați de acele animale care fuseseră asociate cu fețele înspăimântate și au fost mult mai reticenți în a deschide o cutie despre știau că ar conține animalul în cauză. Iar efectele au fost de lungă durată, testele ulterioare dezvăluind că era mai probabil să asocieze cuvintele legate de frică cu acele animale timp de luni de zile de la expunerea inițială.
Pur și simplu recunoașterea unui pericol nu este adesea suficientă pentru a menține un copil în siguranță, deoarece creierul în curs de dezvoltare poate să nu fie suficient de rapid pentru a reacționa la problema în cauză. Cercetările arată că nu învățăm să ne integrăm pe deplin simțurile – cum ar fi văzul și auzul – până la vârsta de aproximativ 10 ani. Acest lucru face dificilă recunoașterea vitezei cu care se apropie, de exemplu, o mașină. Creierul în curs de dezvoltare al copiilor mici tinde, de asemenea, să fie distras mai ușor, ceea ce înseamnă că pot uita pur și simplu de pericolul potențial.
Când vine vorba de lucruri precum siguranța rutieră, părinții sunt adesea sfătuiți să creeze un obicei – cum ar fi să se uite mereu la stânga și la dreapta de mai multe ori înainte de a traversa sau să aștepte să apară verde la semafor. Practica repetată ar trebui să însemne că aceste comportamente devin obișnuite, astfel încât copilul să le execute în cele din urmă fără a fi nevoie de reamintiri constante.
Raționalitate în creștere
Îndrumarea adolescenților prezintă propriile sale dificultăți. Se știe că creierul adolescentului suferă modificări structurale destul de mari, care par să crească sensibilitatea la dopamină – un neurotransmițător asociat cu plăcerea. Se credea odată că acest lucru îi face pe adolescenți să fie mult mai impulsivi decât copiii mai mici, deoarece aceștia caută în mod activ situații riscante care le-ar putea oferi o doză mai mare de dopamină.
Cu toate acestea, experimentele de laborator care au încercat să examineze procesele cognitive implicate în evaluarea riscurilor sugerează că acest lucru le provoacă adolescenților o nedreptate profundă. Aceste studii iau adesea forma unor „gambling tasks”. De exemplu, li s-ar putea oferi un „spinner” multicolor cu o săgeată în mijloc. Dacă „spinner”-ul aterizează pe culoarea corectă, are șansa de a câștiga 10 USD (9 GBP) – dar există o șansă de 50% să nu câștige nimic. Sau ar putea opta să primească o plată mai mică, dar garantată, de 5 USD (4,50 GBP).
Contrar așteptării că adolescenții sunt atrași inevitabil de riscuri, astfel de studii arată că adolescenții tind să fie mai precauți, optând mai des pentru sumele mici de venit garantat, în comparație cu colegii lor mai tineri. „Când oferim adolescenților posibilitatea de a evita riscurile, ei aleg de fapt varianta sigură mai des decât copiii”, spune Ivy Defoe, profesor asistent la Departamentul de dezvoltare și educație a copilului, de la Universitatea din Amsterdam care a publicat recent o lucrare ce trece în revistă studiile științifice despre asumarea riscurilor la adolescenți.
Din aceste rezultate, Defoe concluzionează că adolescenții nu sunt neapărat pregătiți să se răzvrătească. Adesea, acest lucru ține doar de situațiile în care se află. Pe măsură ce dobândesc independență, departe de ochii vigilenți ai părinților lor, există mult mai multe oportunități de a acționa în mod pripit – fie că este vorba despre tentative de furt, încercarea unui drog ilegal, înhăitarea cu o bandă de traficanți, sex neprotejat, curse cu prietenii pe autostradă.
Competență în luarea deciziilor
Când încerci să ajuți un adolescent să-și exploreze noua libertate, merită să ne amintim că există diferențe considerabile în evaluarea riscurilor între indivizi, la orice vârstă. Există o mare oscilație în performanța oamenilor în „gambling taks”, în laborator de exemplu. Deci, în timp ce, în medie, adolescenții ar putea să nu fie atrași de pericole, o proporție considerabilă poate renunța frecvent la prudență.
În multe cazuri, acest lucru poate rezulta din abilități de raționament în general slabe. Pentru a investiga această posibilitate, psihologii au dezvoltat și un test mai cuprinzător al „competenței de luare a deciziilor” (DMC). Acestea includ întrebări care testează abilitățile cuiva de a urma regulile logice de bază atunci când cântăresc avantajele și dezavantajele diferitelor opțiuni, precum și măsuri ale prejudecăților cognitive comune care ar putea denatura înțelegerea riscului de către cineva. De exemplu, le prezintă participanților două afirmații separate despre prezervative.
Una spune:
- Imaginați-vă că un tip de prezervativ are o rată de eșec de 5%. Adică, dacă faci sex cu cineva care are virusul HIV, există o șansă de 5% ca acest tip de prezervativ să nu te împiedice să fii expus la virusul HIV.
Cealaltă spune:
- Imaginați-vă că un tip de prezervativ are o rată de succes de 95%. Adică, dacă faci sex cu cineva care are virusul HIV, există o șansă de 95% ca acest tip de prezervativ să te împiedice să fii expus la virusul HIV.
Cele două afirmații ar fi prezentate separat, în secțiuni diferite ale testului și, în fiecare caz, participanții trebuie să evalueze dacă prezervativele sunt o modalitate de succes în a reduce riscul de contagiune.
Fiecare dintre aceste afirmații exprimă aceleași informații referitoare la risc, dar mulți spun că prezervativele din primul exemplu sunt ineficiente, în timp ce ei spun că cele din al doilea exemplu sunt eficiente. Aceasta este cunoscută sub denumirea de „prejudecata de încadrare”. Dacă arăți acest tip de inconsecvență în răspunsurile tale, aceasta sugerează că este posibil să nu fii obișnuit să evaluezi în mod critic informațiile statistice și să te concentrezi asupra detaliilor specifice a ceea ce este prezentat; în schimb, mergi în esență doar pe baza modului în care este prezentată, ceea ce poate induce în eroare.
Alte întrebări testează consistența percepției oamenilor asupra riscului. Participanților li se poate cere să ghicească șansele lor de a muri în următorul an sau în următorii 10 ani. Logic vorbind, probabilitatea pentru prima întrebare trebuie să fie mai mică decât pentru a doua, deoarece riscul de a muri se acumulează în timp, dar nu toate răspunsurile date reflectă acest lucru. Încă o dată, acest lucru poate reflecta o incapacitate generală de a gândi logic pe probabilități.
În cele din urmă, participanții sunt întrebați cu privire la cunoștințele lor generale despre riscurile comune – și la încrederea lor în răspunsurile lor. Cineva care era, în mod irațional, sigur cu privire la cunoștințele sale, ar fi redus procentul în comparație cu cineva care le-a recunoscut influența. Acest lucru este important, deoarece adesea incapacitatea noastră de a ne judeca propriile abilități ne pune în cele mai periculoase situații.
Poate că aceste chestiuni sună mai degrabă academic, dar performanța oamenilor la scara competenței de luare a deciziilor are, în jargon psihologic, „validitate ecologică”. „Prevestește multe rezultate în viitor”, explică Weller, care a efectuat multe dintre aceste studii.
Când testul de competență în luarea deciziilor a fost lansat pentru adolescenți, de exemplu, cei cu scoruri mici aveau tendința de a consuma mai mult droguri și au manifestat comportamente mai delincvente, cum ar fi încălcarea în mod frecvent a regulilor la școală. Între timp, atunci când sunt testați adulții, pare să prezică totul, de la pierderea unui zbor până la infectarea cu o boală cu transmitere sexuală sau declararea falimentului. Important e că acest lucru este în mare măsură independent de IQ-ul lor. Competența de luare a deciziilor nu este doar o măsură a puterii creierului propriu-zis, ci mai ales indică și cât de capabil este cineva să evalueze situațiile.
Învață să gândești
Atât cercetările lui Defoe, cât și ale lui Waller sugerează că părinții și profesorii ar putea avea nevoie de o abordare sofisticată pentru a ghida pre-adolescenții și adolescenții în legătură cu riscurile vieții. În loc să impună pur și simplu reguli stricte care elimină expunerea copilului la riscuri, ar putea fi mai util – pe termen lung – să-l ajute să-și perfecționeze abilitățile de luare a deciziilor și de gândire.
Poate cea mai importantă este încurajarea autocontrolului și a reglării emoționale – deoarece atât de multe pericole sunt rezultatul impulsivității. Practici precum „mindfulness” pot fi utile, la fel ca practicile metacognitive – cum ar fi învățarea copiilor să-și imagineze consecințele acțiunilor lor.
Pe parcurs, părinții pot încuraja folosirea gândirii critice – strategii precum căutarea de dovezi care contrazic presupunerile lor. Și școlile pot ajuta copiii și tinerii să învețe să ia decizii mai bune. Într-o îbcercare cu elevii de clasa a X-a din Oregon, profesorii de istorie și studenții au examinat evenimentele istorice din perspectiva deciziilor pe care trebuie să le ia personalitățile istorice, de exemplu intrând în rolul muncitorilor de la fabrica de oțel care decid dacă să facă grevă pentru salarii mai mari. Studiul a constatat că abordarea a crescut performanța academică a studenților, precum și scorurile acestora la testul de competență decizională.
Weller subliniază necesitatea unei abordări pe mai multe direcții. „Nu cred că există un singur lucru care ar trebui prescris”, spune el. Scopul este de a folosi orice mijloace posibile pentru a determina copiii și adolescenții să înceapă să se gândească cu privire la risc și pericol, într-un mod mai analitic.
Până când ajung la vârsta adultă, ar trebui să fie pregătiți să facă față mai rațional pericolelor vieții și, în cele din urmă, să folosească acele abilități pentru a-și proteja propriii copii. >>
