Cum să distrugi Balcanii. Micul ghid al exhibiționistului geopolitic

Recent, Matthew Palmer a fost numit emisar al SUA pentru Balcanii de Vest. Decizia a ridicat niște sprâncene în rândul analiștilor occidentali, care au exclamat: În sfârșit, puțină acțiune! În sfârșit, se diminuează somnul instalat de Federica Mogherini pe un libret de Jean-Claude Juncker. În timp ce apologeții Serbiei Mari de la Belgrad și Banja Luka au strâns din pumni, arătându-și caninii.

Fiindcă Palmer (printre altele și autor de romane de suspans excelente, cum ar fi „The Wolf of Sarajevo”) nu-i oricine, ci un diplomat cu o expertiză hârșită într-ale Balcanilor și un negociator dur, cum probabil nu a mai pășit vreunul pe aceste tărâmuri înecate în granit și-n smochine de la Richard Holbrooke, strategul Acordurilor de la Dayton, încoace.

Misiunea lui Matthew Palmer? Relansarea dialogului dintre Belgrad și Priștina, blocat în taxele de 100% ale kosovarilor impuse produselor sârbești și-n lobby-ul agresiv dus de Serbia pentru a convinge, cu diferite oferte, mai multe state ale lumii să își retragă recunoașterea independenței Kosovo. Asta în limbaj birocratic. În subsidiar însă, Palmer a venit cu mătura și fărașul ca să facă puțină curățenie în zarva lăsată în urmă de Administrația Clinton. Care nu a izbutit decât să înscăuneze în provincia secesionistă – locuită majoritar de etnici albanezi – o gherilă (Armata de Eliberare din Kosovo) care a schimbat hainele de camuflaj pătate de sânge pe costume dichisite de demnitari, totul aureolat de o mafie instituțională și de o piață sinistră a traficului de organe (apud Carla del Ponte). Pe scurt, o shitstorm a intervenționismului liberal din anii 1990.

De subliniat că desemnarea lui Matthew Palmer marchează și o noutate în agenda republicanilor, care nu au manifestat niciodată vreo pasiune pentru Balcani, acesta fiind în general un dosar din fișetul democraților. 

Din când în când

Cum arată un desfășurător detaliat al dialogului înțepenit dintre Serbia și Kosovo? Păi:

– Din când în când, președintele Hashim Thaci (și el fost guerrillero în AEK) bagă bățul prin gard, amenințând Belgradul că-și transformă în armată Forțele de Securitate și scoate la paradă Humvee-urile primite de la americani;

– Din când în când, președintele sârb Aleksandar Vucic își ia ministrul Apărării cu el, pe Aleksandar Vulin, și pornește cu un mic convoi militar în Zona de Securitate dintre Serbia și Kosovo ca să-și încordeze mușchii, punând militarii de pe linia de demarcație în stare de alertă;

– Din când în când, Philip Kosnett, ambasadorul SUA la Priștina, declară că americanii sprijină crearea unei armate în Kosovo;

– Din când în când, trupele KFOR de menținere a păcii trebuie să tempereze nervii pe podul care separă cele două maluri ale orașului Mitrovița, unul dintre focarele de tensiune interetnică din Kosovo;

– Din când în când, sediul câte unui partid este incendiat, iar flăcările descriu volute savante cu trimitere spre lorzii sârbi ai crimei organizate sau către „omologii” lor albanezi.

Bătălia granițelor

Palpitațiile autocratice legate de numirea lui Palmer vizează însă altceva. Spectrul retrasării granițelor, o temă ce revine obsesiv pe lista de posibile soluții pentru a scoate din izolaționism fostele entități iugoslave, majoritatea îngropate în mâlul unor economii străvezii, prin aderarea la UE.

De altfel, americanii tind în general să omită aspectele delicate de suveranism, fiind orientați preponderent pe territory-focused policy. Un praxis care devine, cu scârțâit de roți, extrem de problematic când ia contact cu realitățile balcanice.

Oricât de intens ar fi parazitate de speculă extremistă, temerile legate de retrasarea granițelor sunt mai mult decât valide. Fiindcă traumele istorice – amintirea etnicidelor din anii 1990 – sunt mult mai puternice decât promisiunile euroatlantice, cu atât mai mult când vorbim de niște teritorii măcinate secole de-a rândul între ruinele imperiilor și în care granițele nu au fost învestite niciodată, în esență, cu relevanță comercială, ci au reprezentat mereu trecători militare între civilizații. O amețeală cronică de nation building pe care Statele Unite nu au experimentat-o. Captivitatea în istorie există, asta îi vine greu Occidentul să priceapă în privința Balcanilor atunci când decide să adopte o poziție radicală. Iar studiile antropologice și etnografice ne demonstrează că predilecția pentru grandomanie în rândul popoarelor balcanice este o sechelă structurală a secolelor în care informația istorică a circulat pe aceste teritorii nu cernută prin cercetare științifică (asta este o apariție de dată recentă la scara veacurilor), ci prin mitologii transmise oral. Un asemenea contratimp lasă urme adânci și greu de depășit. Dar aceasta este deja o discuție separată.

Srpski Telegraf a acționat butonul de panică în legătură cu numirea lui Matthew Palmer, atrăgând atenția că aceasta ar veni la pachet cu un „dar otrăvit”: 1) oferta de divizare a Kosovo și a bazinului Metohija, care cuprinde sud-vestul provinciei kosovare – a aparținut în 1941 Albaniei aflate sub controlul Italiei fasciste, după ce secole mai devreme fusese disputat între Regatul Muntenegrului și Regatul Serbiei; 2) transformarea Bosniei și Herțegovinei, laolaltă cu Republica Srpska, într-un soi de uniune vamală; 3) o autonomie extinsă pentru albanezii din vestul Macedoniei de Nord, o zonă tradițional revendicată de suporterii Albaniei Mari.

„Schimbarea granițelor în Balcani este o idee proastă care tot revine”, este de părere James W. Pardew, unul dintre veteranii negociatori americani pentru pace din vremea destrămării Iugoslaviei. „O practică colonială care a fost concepută pentru a crea teritorii în mare măsură din punct de vedere etnic (…) Nu a reușit să oprească tensiunile etnice nici în trecut și este puțin probabil să izbutească acest lucru acum”.

O relatare

O descriere pilduitoare a „sociologiei” granițelor, raportându-ne la ce spune mai sus Pardew, găsim în jurnalul de front al fostului diplomat militar Laurențiu Sfinteș – „Trei anotimpuri în Bosnia-Herțegovina” (Ed. Militară).

În 1996, România participa la Misiunea IFOR/NATO din Bosnia-Herțegovina cu Batalionul 96 Geniu, având următoarea misiune: activități de deminare; reparații, întrețineri și construcția de drumuri și poduri; lucrări de terasamente și fortificații; reparații de clădiri; intervenții pe rutele IFOR în caz de înzăpeziri sau calamități naturale.

Laurențiu Sfinteș, ofițer de presă atunci al Armatei Române, a documentat într-un amplu reportaj-jurnal participarea țării noastre la misiunea IFOR/NATO. 

Pe teren, militarii noștri aveau o misiune cât se poate de delicată: refacerea infrastructurii de transport. Delicată fiindcă în războaiele din fosta Iugoslavie podurile nu au fost doar simple construcții care uneau malurile, la fel cum nu fuseseră nici în vremea încleștărilor otomane din Balcani, ci erau trecători între topografii maniheiste, piperate acum și cu noi resentimente izolaționiste. Pentru sârbii bosniaci, podurile trebuiau să rămână distruse, acestea erau mărturia „trădării musulmane” care, prin prăbușirea Iugoslaviei, spuneau ei, îi aruncase în afara omenirii, istoriei. 

Un extras:

„În tabăra din Doboj ne-am oprit pentru mai mult timp. În timp ce ceilalți colegi s-au împrăștiat pe la subunități, m-am dus să fac fotografii podului distrus. Pe puntea de lemn care cobora peste grinda ruptă până aproape de nivelul apei se aflau câțiva civili sârbi care încercau să pescuiască. Doar câțiva aveau undițe și lansete, ceilalți erau privitori. Unul dintre ei s-a prezentat Petko. Petko din Doboj, fost inginer în Zavidovic, un oraș rămas acum la musulmani. Fără serviciu, trăind din cele șaptezeci de mărci pe care le primește de la stat. Era destul de bine îmbrăcat Petko. Și vehement: «Ce construiți aici nu va rezista decât câteva săptămâni. Nu mai avem nevoie de acest pod. Noi nu vrem să trecem dincolo și nici de musulmani nu avem nevoie în Doboj. Acest pod e inutil.

Chiar nu vă puteți înțelege cu ei? Atunci cum ați trăit împreună atât timp, înainte de război?

Am trăit bine. Ne-am înțeles. Dar eram o țară. Musulmanii au trădat această țară. Noi putem trăi și de acum încolo bine cu ei. Cu o singură condiție. Să nu mai avem aceeași gospodărie. Ei, dincolo de acest râu, noi, dincoace. Să nu ne mai amestecăm. Asta se va întâmpla, însă, mai târziu. Deocamdată nu avem nevoie de acest pod. Voi îl construiți, dar el nu va rezista»”.

Valea Presevo și Albania Mare

Un alt scenariu de schimb teritorial legat de Kosovo, un scenariu mai vechi și care surâde puterii de la Priștina, sună așa: teritoriul dominat de sârbi de pe malul nordic al râului Ibar – alias Kosovo de Nord – să intre în componența Serbiei Centrale, cu care are și graniță directă – Lipjan, Leposavic, Zubin Potok și anumite porțiuni din Mitrovica, iar albanezii kosovari să primească o bucată din Valea Presevo (sudul Serbiei Centrale) unde se află un număr mare de etnici albanezi – Presevo, Bujanova și Medveda.

Biserica Ortodoxă din Kosovo se opune vehement unui asemenea plan, în care nu vede decât extincția prezenței istorice a Serbiei în Valea Presevo, proprietăți confiscate și un exod al sârbilor din orașele în care se vor trezi brusc minoritari în noua componență teritorială. Iar multe voci de la Belgrad sunt împotrivă și din considerente strategice, fiindcă cedarea porțiunii de teritoriu kosovarilor ar însemna și tăierea accesului Serbiei spre zona maritimă a Greciei. Punctul de frontieră Presevo-Tabanovce, dintre Serbia și Macedonia de Nord, situat pe Coridorul 10, a fost transformat în această vară într-o „graniță integrată”, care se traduce prin „două țări, un singur control”. Este de fapt un avânt de business unional între cele două guverne pentru a profita de ruta feroviară ce conectează Serbia și Macedonia de Nord de portul Salonic.

La capătul angoaselor neo-iugoslave ale Serbiei se află, evident, sperietoarea de ciori numită Albania Mare, căreia acest schimb de teritorii i-ar veni ca o mănușă, printr-o integrare a provinciei Kosovo sub cupola unui unic stat albanez. Asta, mai spune teoria sârbă, va da apă la moară și insistențelor Albaniei privind federalizarea Macedoniei de Nord – în vestul țării există comunități larg răspândite de etnici albanezi care au cochetat progresiv din anii 1990 încoace cu ideea secesiunii și în care încă mai activează rămășițe insurgente ale Armatei de Eliberare.

Această din urmă teorie este întărită și de fostul diplomat britanic și expert în geopolitică Timothy Less, directorul Nova Europa și unul dintre promotorii retrasării granițelor. Rețeta lui este ca, inițial, noua matriță a teritoriilor să treacă printr-o perioadă de acomodare bazată de autonomii extinse, pentru ca în etapa finală să fie încorporată în țara-mamă.

Bosnia cea prăbușită

Mai complicat, pe firul reacțiilor în lanț, decât cazul Kosovo va fi însă cu suprarealismul Bosniei, un mamut de federalism eșuat. Întreaga schelărie a statalității post-iugoslave a Bosniei și Herțegovina este clădită pe Acordul de la Dayton, semnat în 1995, care a pus capăt vărsării de sânge. Acordul a împărățit teritoriul Bosniei în două entități federale (cu relevanță etnică și mai puțin administrativă): 1) Republica Srpska, dominată de sârbii bosniaci; 2) Federația Bosniei și Herțegovinei, locuită de bosniaci și croați, dar în care croații se află în minoritate. Într-un plan secund, vin însă în goană și croații bosniaci, care cer – firește, în numele Croației Mari – și ei o entitate proprie. Deasupra, la vârful puterii, se află o președinție rotativă tricefală. Reprezentanții celor trei etnii sunt aleși pe o perioadă de patru ani, asigurând prin rotație președinția în exercițiu, pe câte o perioadă de opt luni.

Iar în tot acest timp, un enorm stomac bugetar produce risipă pe bandă rulantă, având 3 șefi de stat, 10 premieri, mai mult de 700 de membri ai parlamentului. Federația Bosniei și Herțegovinei are un guvern și un parlament bicameral. Republica Srpska are un guvern și un parlament bicameral. Federația Bosniei și Herțegovinei este împărțită în 10 cantoane. Fiecare canton acționează ca un mini-guvern, având propriul premier și miniștri.

De asemenea, Acordul de la Dayton (Anexa 4) ține loc și de constituție.

În Bosnia nu putem vorbi de o evoluție democratică, ci de o democratizare fără sfârșit, scria pe bună dreptate în urmă cu ceva ani un jurnalist experimentat în mișmașul Balcanilor de Vest, Alexander Clapp. Toată lumea are pretenții teritoriale, toată lumea se ceartă cu toată lumea, dar centralismul statului, aflat sub lupa comunității internaționale (OHR, însărcinată cu supravegherea implementării aspectelor civile negociate în Aeroportul Dayton), rămâne intact.

La proba timpului, Acordul de la Dayton a fost gândit pe termen scurt și mediu pentru a păstra o pace etnică în Bosnia și Herțegovina. Pe această pace etnică s-au altoit apoi partidele politice, care nu se disting prin platforme ideologice, ci prin polarizări etnice.

Iar în mijlocul acestui vortex instituțional se află pasiunile secesioniste ale liderului Republicii Srpska, vulpoiul Milorad Dodik. Iată cum își imagina Dodik, într-un interviu din 2017, o retrasare a granițelor între Bosnia, Serbia și Muntenegru. No comment, cum ar zice Euronews.

Statalitate cu suprastatalitate

Privite dintr-un observator astronomic, Bosnia și Kosovo par niște rezervații asistențiale ale UE și NATO. Ambele sunt administrate, într-un grad mai mic sau mai mare, de un etaj suprastatal format din UE (misiunea EULEX), ONU (misiunea UNHCR) și NATO (KFOR în Kosovo și EUFOR în Bosnia, care a înlocuit SFOR în 2004).

În paranteză fie spus, schimbarea numelui Macedoniei în Macedonia de Nord nu a fost doar o mutare pentru aderarea la UE, ci a venit și pe fondul unui calcul cât se poate de pragmatic al NATO, care vrea să stopeze un potențial tăvălug naționalist al proiectului Albaniei Mari prin „sudarea” celor două țări sub umbrela Alianței. Albania a intrat în 2009 în NATO.

Până acum, Germania, Luxemburg și Austria se împotrivesc retrasării granițelor, dar optica generală a Bruxelles-ului este că Bosnia, Macedonia de Nord și Kosovo sunt state fictive și că, prin urmare, nu ar trebui să țină cu dinții de niște amărâte de granițe.

Priviți din același observator astronomic, Balcanii de Vest au însă de transmis și o veste bună, dar adesea ignorată sau pur și simplu insesizabilă. O menționează Tim Judah, corespondentul pe Balcani al The Economist, în cartea sa Kosovo. What Everyone Needs to Know. Și anume, faptul că eforturile de pacificare întreprinse de NATO și UE au dat chiar rezultate aici după sfârșitul măcelului din anii 1990, prin comparație cu alte zone post-conflict ale globului, și că foștii inamici au făcut pași uriași în restaurarea normalității.

Adem Jashari

Și mai avem încă ceva de observat din observatorul astronomic. Modelul democrației liberale occidenale s-a lovit constant în Balcani fie de apucături politice feudale, fie de tendința unor politicieni – din convingere romantică sau din calcul realpolitik – de a introduce elemente expansioniste în el, fiindcă jungla de litigii rămasă în urma imperiilor s-a transformat în rațiune de statalitate.

Când umbli la granițele din Balcani, umbli de fapt la memoria luptei pentru identitate. Și mai mereu riști să te frigi. Comunitatea europeană este ceva abstract și nu prea are de-a face cu grijile zilnice ale omului, libera circulație se va banaliza în final într-un stil de viață, dar narațiunile eroice cu detentă de mit fondator, narațiunile cu grandoare excepționalistă, cu aromă pronunțată de suprematism, se înfig suveran pe solul defrișat demografic (mare problemă în Balcani) și devastat de corupție; și oricât de cinic ar suna asta și de nedrept, constituie cea mai profitabilă piață de investiții politice în capitalul simbolic. Explicația este simplă și invocă predispoziția veșnic tribală a societăților în fața marilor povești. Monumentele sunt tonomate cu povești care înfierbântă rapid orgoliul și imaginația; proiectele europene – nu.

Un exemplu este ofițerul Adem Jashari, adept fanatic al Albaniei Mari și fondatorul Armatei de Eliberare a Kosovo. În 1998, Jashari a fost asasinat. A devenit apoi „Erou al Kosovo”, imaginea lui este în prezent Sinonimul kosovarilor, iar mormântul său un loc de pelerinaj.  Însă forța, vraja alegorică a fostului rebel AEK rezidă din faptul că a atins apogeul de mit fondator pentru Kosovo, la aceeași proporție ca Skanderbeg în Albania, și este considerat un dëshmorët e kombit, un „martir al națiunii”, potrivit sociologilor Anna Di Lellio și Stephanie Schwandner-Sievers. Martir în accepțiune islamică, deci derivat din teologia jihadului, deci cu impact asupra politicilor publice. Statuile oricum ocupă un loc special în „lupta de clasă” din Balcani, având și o contrapartidă pacifistă pe măsură, cum ar fi o bizară statuie cu Bob Marley în sătucul Bantaski Sokolac, Serbia, sau celebra statuie a lui Bruce Lee din orașul bosniac Mostar ori cea a cântărețului rus Vladimir Vîsoțki din Podgorica.

IUGOSFERA – este un concept de dată recentă patentat de Tim Judah și descrie o efervescență comercial-culturală între statele dezlipite din fosta Iugoslavie, o efervescență ce a temperat în ultimul deceniu cota de resentimente. Sub presiunea izolării comerciale, țările din Balcanii de Vest au trebuit să învețe să se suporte una pe alta, un exercițiu anevoios de toleranță din care a început treptat să articuleze o circulație iugosferică a companiilor din Serbia în Croația, din Croația în Bosnia, din Bosnia în Albania, din Albania în Muntenegru, a produselor culturale, a turismului interregional.

Și pentru că am ajuns la turism, poate că aici ar fi de găsit niște resorturi generoase de împăcare prin soft power. În turismul lacom al litoralului dalmat din Croația. În turismul ciufut și hedonist al Serbiei. Și în turismul melancolic, pus pe taclale și în general tihnit în lipsa de grabă a Orientului din Bosnia.

Căci nu totul se rezumă la monumente și orgolii încrâncenate.