Dă oare vreo distribuție modernă în absurd, ori acesta este un mod greșit de a privi lucrurile? Și ce ar putea urma? Vreun Vest Sălbatic al ideologiei Woke?
În dramele istorice, autenticitatea s-a luptat întotdeauna cu licența artistică, creând o anumită tensiune între adevăr și artă. Vechea problemă este zdruncinată acum de politica modernă, deoarece actualele modele de turnare prezintă imagini ale diversității, care sunt înșelătoare din punct de vedere istoric și sunt chiar absurde.
Chestiunea legată de acuratețe a fermentat în zarva creată în jurul chipului negru, a însușirii culturale și nu numai. Totodată, nu este mereu doar corectitudine politică: sitcomul TV, Friends, încinge tardiv spiritele pentru că prezintă un Manhattan fals din anii 1990, misterios de lipsit de oameni de culoare, aspect care riscă să fie mai degrabă adevărat. Cu siguranță, actorii de toate etniile ar trebui să aibă o șansă la mare.
Acum urmează adaptarea TV a romanului lui Amor Towles, A Gentleman in Moscow, care inventează o Rusie din anii 1920 plină de personaje negre; o nonșalanță în ceea ce privește etnia, care sugerează prezența un daltonism de genul celui după care tânjeau cândva liberalii americani – și chiar nu este cazul de așa ceva în Rusia de azi.
Povestea îl are ca protagonist pe Alexandr Rostov, un nobil care, în mod neinspirat, se întoarce din exilul parizian în patria sa proaspăt devenită comunistă. Este arestat și are parte de un proces bolșevic. Interpretat de Ewan McGregor, Rostov scapă de execuție datorită intervenției unui prieten din copilărie, care devenit un oficial comunist de top. Acesta este Mișka, interpretat de actorul nigeriano-britanic, Fehindi Balogun.
Rostov este limitat la Hotelul Metropol, unde petrece decenii trăind într-o cameră mică de mansardă, navigând printre relații, devenind chelner și cumva nu-i lipsesc niciodată banii pentru coniacul băut la bar, unde ocazional îl întâlnește pe Mișka.
În mizeria tot mai acaparatoare a comunismului, hotelul este totuși păstrat într-o pală splendoare, pentru a păcăli turiștii și a deservi nomenclatura – elita comunistă nerușinat de ipocrită. Este ca o cușcă aurită pentru Rostov, care are o aventură prelungită cu o celebră actriță (albă). Ea, între timp, pretinde că are o aventură cu ministrul culturii (negru și homosexual).
Prin urmare, haideți să subliniem cea ce ar trebui să fie evident: la acea vreme, Moscova nu avea o minoritate neagră semnificativă și aproape sigur că niciun oficial înalt nu era negru. Seria prezintă, de asemenea, angajați negri ai hotelului, cum ar fi personajul Marina – și, deși acest lucru poate fi mai puțin improbabil, este și el inexact. Uniunea Sovietică era diversă în modul ei eurasiatic, cu ceceni și uzbeci și alții asemenea, dar cam atât.
Gentleman ar putea fi văzut ca o versiune inversată a Friends, dar este la fel de inexact.
Alegerea făcută de producători este diferită de decizia de a distribui actori negri și alți actori non-albi în recentul musical american, Hamilton: A fost o declarație artistică clară și îndrăzneață în care Lin-Manuel Miranda și-a propus să re-cadreze istoria Americii printr-o lentilă contemporană: distribuind non-albi ca Părinți fondatori și alte figuri istorice, așadar creând o punte între trecut și prezent și reinterpretând deschis istoria. Ceva similar se poate spune despre Bridgerton, care redefinește Anglia.
Improvizata diversitate din Gentleman reflectă în mod greșit ceea ce de altfel fusese o țară destul de rasistă și, în esență, fără sens. Așadar, a încins spiritele în rândul furioșilor, cum ar fi Walter Powell de pe site-ul de discuții Quora: „A naibii acuratețe istorică…. Face ca majoritatea acestor producții woke să nu fie vizionate, deoarece ele asumă că ești idiot. Iubesc istoria și urăsc prostiile woke, așa că nu le mă uit la ele”.
Ar putea suna corect, mai ales în mediul actual, în care woke se confruntă cu o reacție negativă. Dar este? Este corect? Să ne uităm la imaginea de ansamblu.
Pentru început, aspect clar, spectacolul este în engleză, adică o limbă pe care personajele reale nu au vorbit-o. Există o prostie în asta, dar este de i înțeles, inevitabil și destul de corect. Iar din acest punct devine și mai interesant.
Rostov este jucat de Ewan McGregor, care nu este nici rus, nici de descendență aristocratică – dar el este cel puțin alb, oferind un grad de corectitudine etnică (nu că toți albii sunt la fel, desigur!). Accentul actorului scoțian este de tip Oxbridge – menit să transmită un statut social înalt (care într-adevăr fusese „crima” lui). De asemenea, exclamă „Great Scott”, atunci când este vexat. Puțini ruși au făcut asta.
Personajele mai modeste au un accent de sudul Londrei. Avraam, apicultorul probabil evreu, vorbește cu un ton irlandez, care (iar asta declanșează alarma oricui se identifică drept gaelic) pare să însemne un statut deosebit de scăzut (dar și înțelepciune populară). Atât de insistent apare chestia cu accentul încât actrița americană Mary Elizabeth Winstead înlocuiește o britanică pentru a o interpreta pe starleta rusă.
În mod clar, producătorii au considerat că diverse accente non-americane în limba engleză, care semnalează distincțiile de clasă, constituie un imperativ mai puternic decât acuratețea ca atare. Ne-ar poate aminti asta că în film artificiu nu este doar așteptat, ci și acceptat fără drept de apel.
Mai mult, filmul și televiziunea au o tradiție lungă de a se opta pentru actori care nu sunt de etnia, naționalitatea sau chiar sexul rolului.
În The Godfather, evreul James Caan l-a jucat pe Sonny Corleone, un mafiot italo-american, existând puține obiecții. Mai recent, britanica neevreică, Helen Mirren, a portretizat-o pe Golda Meir (care în viața reală a vorbit cu accent american) – și, deși au existat câteva mormăieli, acestea au fost în mare parte respinse și chiar luate în râs. Filmul ni i-a oferit pe Charlton Heston în rolul lui Moise și pe Elizabeth Taylor în rolul Cleopatrei, ca și mulți multe situații în care Isus este blond. Așadar, toate acestea fiind departe de faptul de a opta pentru o distribuție corectă din punct de vedere etnic. În The Year of Living Dangerously, din 1982, Linda Hunt a jucat rolul unui bărbat chinez-australian, pe nume Billy Kwan; doar așa a fost, iar spectacolul a câștigat premii și admirație.
S-ar putea ca singura incorectitudine etnică de care ne pasă să fie cea care pare să se atașeze de rasă și în special de actorii de descendență africană? Dacă da, poate începem să vedem problema.
S-ar putea argumenta că problema centrală ar trebui să fie adevărul esenței personajelor – via spectacole care transmit ceva mai profund ce transcende rasa ori identitatea națională. Moise al lui Heston a fost menit să întruchipeze un arhetip biblic de stăpânire, conducere și credință. Cleopatra lui Taylor însemna o forță atrăgătoare, la fel ca regina istorică. Privit prin această prismă, Balogun este un Mișka bun.
Există, de asemenea, o excepție care trebuie făcută în cazul istoriei alternative satirice, un gen care, datorită exploziei conținutului în streaming, se bucură acum de o perioadă de glorie. Astfel, în The Great, plasat în Rusia țaristă, îl găsim pe nobilul Arkadi, interpretat de un actor de culoare, și pe co-conspiratorul lui Catherine, Orlo, interpretat de unul de descendență punjabi (iar americanca Elle Fanning recurgând din nou la un accent britanic pentru a o juca pe împărăteasa Rusiei, o nativă germană). Scopul era cel de a fi ceva ciudat, nimic mai mult.
Unde să tragem linia? Oriunde? Ar putea actorul de comedie evreu-canadian, Seth Rogan, să îl interpreteze pe dictatorul ugandez Idi Amin? L-ar putea juca o actriță asiatică într-un scaun cu rotile? Se poate ca nativii americani din filmele cu cowboy să fie interpretați de scandinavi blonzi? Cine decide că la un moment dat este prea absurd?
Este rolul Mișka, de oficial comunist negru în Rusia sovietică din anii 1920-1930, o încercare stângace de a introduce diversitatea acolo unde nu este locul, este o atenției de la narațiune în loc de o îmbogățire a acesteia? Este woke – insistarea asupra identităților negre chiar și acolo unde nu existase niciuna, ca parte a relativismului post-adevăr? Sau, mai degrabă, ar putea fi o îndrăzneață sursă de alimentare pentru daltonismul legat de culoarea pielii – acel vis liberal demodat acum?
Presupun că, în cele din urmă, piața este cea care decide. Dacă spectatorii simt că astfel de alegeri privind distribuția n-au nicio treabă cu realitatea sau avansează o agendă inutilă de corectitudine politică, ele pot fi trase pe tușă. Sau, din contră, piața le-ar putea îmbrățișa, lăsând la gura chibiților chestiunile privind autenticitatea la. Dacă publicul ajunge să creadă că Lenin fusese un afro-rus, poate că nu este mai rău decât un Isus blond.
Friedrich Nietzsche a scris odată: „Arta este sarcina potrivită a vieții”, sugerând că rolul artei este de a dezvălui adevăruri mai profunde despre existență. Păcat de filozoful morocănos! A uitat de sarcina comercială. Poate că nu este surprinzător faptul că, la acea vremne, cărțile lui s-au vândut destul de prost.
Israelul ar face bine să permită accesul presei străine în Gaza
