Un an este prea mult pentru ca una dintre cele mai mari povești din lume să fie ținută în întuneric
Războiul din Gaza durează deja de un fără precedent 11 luni și a devenit un dezastru global istoric în toată puterea cuvântului; un dezastru care ar putea afecta chiar rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA. În tot acest timp, presei internaționale i-a fost blocat accesul, pentru a relata din teren, fiind nevoită să se bazeze pe reporterii locali a căror misiune principală, se poate presupune, este doar să supraviețuiască cumva.
În decembrie anul trecut, Asociația Presei Străine pentru Israel și teritoriile palestiniene din Ierusalim – o organizație de voluntari al cărei președinte am fost între 2001 și 2004 – a depus o petiție la Curtea Supremă a Israelului, solicitând accesul jurnaliştilor străini în Gaza. Deși petiția a fost respinsă din motive de securitate, instanța a recunoscut că restricțiile încalcă libertatea presei și a invitat FPA să solicite din nou accesul dacă circumstanțele se schimbă. FPA a depus săptămâna aceasta o astfel de petiție.
Instanța ar trebui să se pronunțe în favoarea FPA. O astfel de hotărâre nu ar fi despre jurnaliştii străini. Mai degrabă, ar fi vorba despre alte două lucruri.
În primul rând, comunitatea mondială, inclusiv israelienii și palestinienii înșiși, are dreptul și, într-adevăr, datoria de a ști ce se întâmplă în interiorul fâșiei. Ironia, pentru Israel, este că blocarea accesului a făcut pârtie informațiilor care vin dinspre Hamas – inclusiv bilanțul de peste 40.000 de morți. În absența unor informații verificabile, aceste cifre sunt transmise mai departe, iar propaganda Hamas se bucură de un statut aproape monopolist în discursul global.
Acest lucru deformează opinia publică – nu numai în întreaga lume, ci și în Israel. Israelienii nu înțeleg pe deplin ce face armata în numele lor, în Gaza. Unii presupun ce este mai rău; alții tratează orice critică drept absurdă, având în vedere natura satanică a armatei Hamas pe care Israelul încearcă să o învingă și nimeni nu știe ce se întâmplă cu adevărat.
În al doilea rând, un astfel de pas ar fi o veste foarte bună pentru poziția globală a Israelului. S-ar putea să le reamintească oamenilor din întreaga lume că Israelul încă este o democrație, în ciuda celor mai bune eforturi ale guvernului de extremă dreapta de a submina balustrada democrații, în lunile tumultoase care au precedat invazia și masacrul Hamas din 7 octombrie.
Pentru a fi clar: guvernul Israelului, oricât de oribil este el, rămâne de un milion de ori mai puțin odios decât Hamas, care a început războiul și care este atât o pată, cât și un blestem asupra palestinienilor. A fost ales democratic (de un număr totuși mic de oameni, dar asta e altă poveste), însă nu se bucură în prezent de încrederea marii majorități acelui electorat. Tocmai în momentele în care democrațiile fac astfel de greșeli este testată și devine critică separarea puterilor.
(Israelul s-a împușcat deja în picior în urmă cu patru luni, cu o lege maiestuos de idioată – dar, din fericire, temporară – care-i permite guvernului să închidă mass-media străină care „dăunează securității” și pe care apoi a aplicat-o postului Al Jazeera, trucul fiind așadar transparent. În acest fel, ca pedeapsă pentru presupusa sa propagandă, activitatea canalului TV din Qatar a fost blocată în Israel., deci și acoperirea jurnalistă de către acesta a părții ce ține de Israel din povestea războiului declanșat la 7 octombrie 2023. Totodată, Israelul seamănă puțin mai mult cu Rusia.
Iată o trecere în revistă rapidă a situației.
Pentru început, avem de-a face cu o fâșie de plajă deșertică de 360 de kilometri pătrați (140 de mile pătrate) care este, în esență, izolată de lume de către Israel, la nord și la est, de Marea Mediterană (blocată de Israel), la vest, şi de Egipt, la sud. Strict reglementata blocadă – și de către Egipt, deși a existat o contrabandă masivă – a fost pusă în aplicare atunci când Hamas a preluat controlul zonei și a celor peste 2 milioane de locuitori ai săi, în 2007 (de asemenea, trebuie menționat că în conflictul actual nici Egiptul nu le-a permis jurnaliştilor străini să intre). Ideea era de a împiedica grupul să strângă o armată și de a preveni o invazie – prin urmare, este sigur să spunem că această politică a eșuat colosal.
Hamas a tras cu rachete în Israel pe tot parcursul. Mai mult, anterior lui 7 octombrie a declanșat patru războaie la scară mai mică. Fiecare a fost urmat de miliarde de dolari ca ajutor pentru reconstrucție – bani care par să fi fost îndreptați spre construirea de tuneluri și capabilități de atac; fâșia rămâne unul dintre cele mai sărace locuri de pe pământ.
În trecut, jurnaliştilor străini li s-a permis accesul în Gaza în timpul conflictelor, deşi cu restricţii. Dar niciodată până acum nu fuseseră ținuți în afara zonei pentru o perioadă atât de lungă. Este o schimbare îngrijorătoare, mai ales având în vedere amploarea conflictului actual și impactul său umanitar profund. Pe măsură ce luptele continuă, lumea este lăsată să se bazeze pe comunicările oficiale ale Israelului și Hamas, ambele probabil părtinitoare și menite să le deservească narațiunile. Jurnalismul independent, în special cel făcut de entități internaționale, reprezintă o contrabalansare crucială, oferind reportaje imparțiale care sunt esențiale pentru formarea unei viziuni informate la nivelul comunității globale.
Raționamentul guvernului israelian se bazează pe preocupări de securitate, dar jurnaliştii au o istorie lungă de prezență în zonele de conflict periculoase pentru a spune adevărul de acolo. Din Irak până în Afganistan, din Siria până în Liban, jurnaliştii străini şi-au riscat viața pentru a oferi o acoperire vitală. Gaza nu este diferită.
Riscurile sunt reale, dar asumarea lor ar trebui să fie decizia jurnaliștilor. Mass-media internațională, din păcate, are o experiență destul de profundă în acest sens: are specialiști în securitate, trimite reporteri la cursuri de securitate și nu-și dorește să-și vadă reporterii răniți. Când am fost editorul AP pentru Orientul Mijlociu, în cursul deceniului trecut, am acoperit războaiele din Afganistan, Irak, Siria, Yemen, Libia și, bineînțeles, Gaza. Preocuparea legată de securitate era primordială – dar am trimis reporteri în toate aceste locuri (într-adevăr, câțiva au fost răniți și uciși – și am făcut tot posibilul să învățăm).
(Acești corespondenți străini sunt o turmă ciudată și în scădere. Modelul de afaceri al presei globale este lovit, dar misiunea este probabil mai importantă ca niciodată. Puteți citi despre asta aici.)
Forței acestui argument i se adaugă faptul că lucrătorilor umanitari li s-a acordat un acces limitat în Gaza. În ce constă diferența de securitate? Totuși, jurnaliștii joacă propriul lor rol umanitar, atrăgând atenția asupra suferinței civililor și asigurându-se că lumea nu este oarbă la ororile războiului.
În conflictele anterioare, jurnaliştii au fost încorporaţi în Forţele de Apărare Israelului, o practică ce continuă și în acest război. Însă numărul de încorporare permis a fost sever limitat, iar multe organizații media mai mici sunt excluse complet. În timp ce încorporarea oferă o perspectivă importantă, ele plasează, de asemenea, IDF la controlul narațiunii, selectând cine primește acces și în ce circumstanțe. Și, desigur, nu există nicio oportunitate de a vorbi nemonitorizat cu palestinienii.
Mai mult, rolul jurnaliştilor în zonele de conflict înseamnă mai mult decât relatarea faptelor. Ei sunt martori la atrocități, cronicari ai suferinței umane și, uneori, munca lor modelează rezultatul războaielor influențând opinia și politica internațională. Fără ei, lumea rămâne în întuneric, iar abuzurile la adresa drepturilor omului pot rămâne neobservate și nepedepsite.
Preocupările de securitate ale Israelului sunt de înțeles, dar blocarea de aproape un an a accesului în teren al jurnaliştilor sugerează o lipsă mai profundă de voință în a permite controlarea acţiunilor sale în Gaza. Guvernul israelian trebuie să recunoască faptul că comunitatea globală se bazează pe raportarea independentă, iar refuzul continuu a accesului ridică întrebări cu privire la ceea ce s-ar putea ca Israelul să nu vrea să se vadă.
E timpul ca jurnaliştii să fie lăsați să intre.
Ar putea deveni Iordania un alt punct de aprindere în Orientul Mijlociu?
