Donald Trump adoră să facă bani, lui Donald Trump îl să câștige și îi plac acțiunile spectaculoase, iar Donald Trump adoră să își aroge merite și când e cazul, dar și când nu.
Pentru ceea ce adoră și pentru ceea ce îi produce până și cea mai mică plăcere, Donald Trump este oricând gata să sacrifice orice (idei, principii, promisiuni, demersuri inițiate tocmai de el) și pe oricine (de la baza mai largă de suporteri, la aliați influenți de lung parcurs și până la colaboratori loiali din cercul cel mai restrâns).
Tipul de implicare americană în actualul război dintre Israel și Iran are câte ceva din toate astea:
- Duse sunt de acum ideea, principiul și promisiunea neimplicării SUA în noi războaie și mai ales în noi “războaie nesfârșite” – toate acestea, până mai ieri, promovate obscen de intens și lipsit de nuanțe chiar de către Donald Trump.
- Și tot pe acest altar, liderul american a așezat ca jertfă deopotrivă grosul alegătorilor MAGA (ce îl votaseră pentru promisiunea “păcii eterne”), influenți aliați de la vârful mișcării MAGA (ce îl zugrăviseră în promotorul “păcii eterne”), colaboratori din sensibilul anturaj executiv (precum șefa comunității de informații, Tulsi Gabbard – a cărei influență în cercurile puterii de la Washington probabil o va lua la vale după ce inițial și-a contrazis șeful, chiar dacă, ulterior, aceasta s-a repliat oportunist de fulger, spre a se reîncolona în plutonul condus de președinte).
Nu este clar încă ce impact vor avea loviturile chirurgicale americane asupra siturilor nucleare iraniene.
- Nu este clar dacă implicarea militară americană în povestea pusă la cale de Netanyahu se va rezuma la câteva bombardamente (cele de până acum și eventual unele noi în zilele următoare, sau dacă, din contră, America va fi obligată de circumstanțele tocmai create să rămână angajată mult mai multă vreme și mult mai profund decât atât.
- Nu este clar dacă ceea ce se petrece acum pe triunghiul Israel-Iran-SUA va fi de natură să demoleze regimul ayatollahilor, după cum și dacă l-ar demola, tot nu este clar, încă, dacă asta va salva Iranul și regiunea ori, din contră, le va arunca pe ambele în vâltoarea unei escaladări militare haotice, sângeroase, costisitoare.
Rațional vorbind, dar rațional “numai” din perspectiva interesului național al populației iraniene, regimul de la Teheran ar trebui să răspundă atacului american de o manieră cel mult moderată, să se așeze la masa negocierilor și mai ales să accepte, la această masă, inevitabilul: dezmembrarea propriului program nuclear, a ceea ce a mai rămas din el.
Doar că pentru clica aflată la conducerea Iranului, o astfel de perspectivă sună prost, căci, subit, regimul va părea fără precedent de slab pe plan intern și astfel o eventuală moderație poate reprezenta o scurtătură spre prăbușirea regimului.
De altfel, în dictaturi precum Iranul nu există o singură definiție a raționalului, după cum nu există o definiție unică a interesului național.
De aceea, foarte bine poate exista și cazul în care regimul teocratic să perceapă drept rațional tocmai un demers militaro-terorist menit să abată spirala violenței și a daunelor economice maxime asupra intereselor americane în regiune și asupra intereselor aliaților SUA din regiune. Cu alte cuvinte, crăpăm noi, dar vă tragem în jos și pe voi.
La fel, același regim dictatorial ar putea percepe interesul național al Iranului exclusiv prin prisma dăinuirii regimului, indiferent de prețul pe care ar urma să îl plătească populația.
Iar în cazul activării unei asemenea combinații de percepții a Teheranului, atunci impactul asupra Americii va fi major – Trump va avea de ales între a se retrage el însuși, dar lipsit de glorie, și a rămâne implicat pe termen nedefinit, în căutarea gloriei – care va veni sau va fi o himeră.
În orice caz, una dintre lecțiile ce pot fi extrase din bombardamentele executate de SUA asupra Iranului este aceea că America First a fost o promisiune goală de conținut din perspectiva păcii și nici nu mai prezintă garanții că, acum sau pe viitor, va fi mai puțin ferită de spectrul unei angajări militare pe termen lung decât fusese America lui Bush Jr.
Azi, în circumstanțele date, Trump o poate scălda susținând că el nu va trimite bocanci americani în teren. Dar pe de altă parte, și în istoria SUA, și în istoria altor mari puteri, aventurile militare anti-model au început de atâtea și atâtea ori enunțând obiectivul unei angajări minimaliste, pentru a evolua în cele din urmă către o angajare distrugător de consistentă.
Dacă regimul de la Teheran se va dovedi mai viclean și mai rezilient decât au calculat inițial israelienii, spectrul unei Americi afundată într-un nou conflict sulfuros ar trebui să fie de pe acum motiv de insomnii pentru Donald Trump.
O altă lecție este aceea că dosarul iranian are potențial de impact și asupra dosarului ruso-ucrainean.
La Washington, printre susținătorii loviturilor americane asupra Iranului se numără și republicani care au insistat ca SUA să nu abandoneze Ucraina. Actuala lor poximitate de idei cu Trump nu poate fi un motiv de bucurie pentru Putin, după cum de vis frumos, pentru dictatorul rus nu poate fi nici faptul că Trump și-a alienat, în dosarul iranian, tocmai suporterii influenți din MAGA și din guvern care făcuseră lobby pentru abandonarea Ucrainei.
În dosarul iranian, Trump are nevoie mai mult de suporterii și loialiștii de moment decât de suporterii și loialiștii istorici, dar care au ratat momentul.
E de așteptat să se producă o diminuare a influenței și a rolului în guvernul american și în anturajul lui Trump a acelor suporteri și loialiști care se opun implicării masive a SUA în Iran. Ca atare, e de așteptat ca într-un fel sau altul acest fenomen să aibă ecouri în atitudinea lui Trump față de Putin.
Și dacă operațiunea SUA în Iran va fi un succes, și dacă, din contră, Trump se va împotmoli în acest dosar, dinspre America e posibil să traverse Atlanticul o presiune asupra lui Putin de care până acum Putin fusese la adăpost.
De ce?
- În cazul reușitei, asta s-ar putea întâmpla tocmai pentru că Trump se va simți încurajat să îi aplice corecțiile necesare unui Putin care, pe efortul trumpist al pacificării Rusiei și Ucrainei, l-a sfidat la modul extrem pe omologul american. În plus, va fi înțeles că dezescaladarea prin escaladare funcționează și poate fi o soluție nu doar cu regimul de fier de la Teheran, ci și cu cel de la Moscova.
- În cazul împotmolirii Americii în Iran, Trump va fi împins de circumstanțe să se întoarcă spre aliații tradiționali ai SUA, statele din Europa, pe care odinioară i-a sfidat cu seninătate. Iar dacă europenii obțin acest tip de pârghie asupra SUA, în Iran, în mod natural o vor putea exploata și în ceea ce privește situația din Ucraina.
Trump nu și-a dorit implicarea militară în războiul din Iran, dar Netanyahu a știut cum să-i forțeze mâna. I-a forțat-o atât de tare încât durerile ar putea fi resimțite și de Putin.
