Situația la care asistăm nu este doar despre Moscova și Kiev, ci despre întreaga relație Rusia-Vest, notează Foreign Policy. O analiză semnată de Eugene Chausovsky, nonresident fellow la Newlines Institute, fost analist pe Euasia la Stratfor.
<< Pe măsură ce consolidările militare continuă, atât de partea forțelor ruse, cât și ale NATO, în jurul Ucrainei, liderii europeni au depus, săptămâna aceasta, un efort de a media impasul ucrainean și de a evita războiul. Președintele francez, Emmanuel Macron, a purtat discuții cu președintele rus, Vladimir Putin, la Moscova, pe 7 februarie, înainte de a vizita Kievul, a doua zi, pentru a vorbi cu președintele ucrainean Volodimir Zelenski, în timp ce cancelarul german, Olaf Scholz, a călătorit peste Atlantic pentru a se întâlni cu președintele american, Joe Biden, și a încerca să ajunge pe aceeași lungime de undă cu Washingtonul.
Este posibil ca astfel de eforturi de mediere să se intensifice în zilele următoare, mulți observatori văzând în data de 20 februarie un potențial punct de decizie pentru Rusia. Această dată marchează sfârșitul exercițiilor militare ruse cu Belarus, sfârșitul Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing și aniversarea invaziei Crimeei de către Moscova, în 2014.
Iar această ultimă aniversare este o reamintire a faptului că conflictul ucrainean durează de aproape opt ani, în ciuda diferitelor eforturi de mediere internațională. De ce s-a dovedit pacea atât de evazivă, iar medierea, în mare măsură, a eșuat? În plus este aici și vreo lecție, în afară de pesimism, pentru a merge mai departe?
Un punct de plecare util pentru a răspunde la aceste întrebări este originea conflictului din Ucraina, care nu a debutat la începutul anului 2014, când Rusia a anexat Crimeea și a susținut o rebeliune separatistă în estul Ucrainei. Mai degrabă, a început în noiembrie 2013, odată cu decizia președintelui ucrainean de atunci, Viktor Ianukovici, de a renunța brusc la discuțiile cu Uniunea Europeană asupra unui acord de liber schimb și asociere și, în schimb, de a se îndrepta către o integrare mai strânsă cu Rusia. Această manevră a dus la proteste în masă, timp de câteva luni, la Kiev, care, la rândul lor, au dus la înlăturarea lui Ianukovici, în februarie 2014, și la înlocuirea lui cu un guvern pro-occidental în Ucraina, în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Revoluția Euromaidan.
De la început, Rusia și Occidentul au avut interpretări foarte diferite asupra acestor evoluții. Statele Unite și UE au văzut Euromaidan ca un triumf de bază al democrației asupra unui guvern corupt și autoritar. Rusia a văzut Euromaidan ca pe o lovitură de stat ilegală, una care a fost susținută de Occident – și în special de către Statele Unite – în eforturile lor de a-și extinde influența spre est. Ulterior, revolta separatistă din estul Ucrainei a fost văzută de Statele Unite și UE ca o participare directă a Rusiei la conflict în calitate de beligerant, în timp ce Moscova a zugrăvit această revoltă în aceiași termeni pe care îi folosise Occidentul în cazul Euromaidan: o respingere de la firul ierbii a unui guvern ucrainean pe care oamenii locului nu îl susțineau și îl considerau ilegitim. Cu toate că nu există nicio îndoială că Rusia a susținut și a participat la rebeliunea separatistă din estul Ucrainei, opinia Moscovei – oricât de discutabilă – este că aceasta nu a fost diferită de sprijinul occidental pentru protestele de la Kiev, care au dus la căderea guvernului Ianukovici.
Aceste interpretări publice diferite între Rusia și Occident asupra originilor conflictului ucrainean au umbrit, la rândul lor, încă de la început, procesul de mediere pentru rezolvarea conflictului. După primele luni de lupte în regiunea Donbass, în iunie 2014 a fost stabilit un format de negociere sub forma Grupului de Contact Trilateral pentru Ucraina, compus din trei părți — Ucraina, Rusia și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) ca mediator. În paralel cu Grupul de Contact Trilateral, în aceeași lună a fost creat un alt format de negociere – Normandia Patru. Acest format a inclus Ucraina și Rusia, ca părți, cu Germania și Franța, ca mediatori. În timp ce Grupul de Contact Trilateral s-a concentrat în primul rând pe probleme tactice și de securitate, discuțiile din Normandia Patru au fost concentrate mai strategic și au fost menite să abordeze problemele politice mai largi legate de conflict.
Cel mai mare factor de complicare în procesul de mediere, atât pentru Grupul de Contact Trilateral, cât și pentru Normandia Patru, a fost în jurul rolului Rusiei în conflictul ucrainean. Spre deosebire de Crimeea, Rusia nu a efectuat o intervenție militară oficială în estul Ucrainei. În schimb, Rusia a participat la conflict într-o capacitate hibridă, furnizând pe ascuns separatiștilor armament și desfășurând personal militar și de securitate fără însemne, de ordinul miilor, pentru a întări forțele separatiste.
Acest lucru a avut implicații importante asupra procesului de mediere, deoarece rolurile diferitelor părți nu au fost clar definite sau acceptate reciproc și nici natura conflictului din Ucraina în sine. Potrivit Rusiei, conflictul din Ucraina a fost un război civil între guvernul ucrainean și separatiști, iar Moscova a pledat astfel pentru participarea directă la negocieri a reprezentanților Republicii Populare Donețk și Republicii Populare Lugansk (stateții separatiști susținuți de Rusia, în Donbas). Potrivit Kievului, a cărei poziție a fost susținută de Statele Unite și UE, războiul a fost un conflict internațional între Ucraina și Rusia, separatiștii fiind de fapt mandatari ruși.
Ca atare, Ucraina nu va accepta negocieri directe cu separatiștii, văzând participarea acestora ca pe o recunoaștere a legitimității lor politice. Luând în considerare poziția Ucrainei, separatiștii au fost excluși ca participanți formali din procesul de selecție pentru Grupul de Contact Trilateral și pentru negocierile Normandia Patru, ceea ce va avea un impact atât asupra culturii, cât și asupra procesului negocierilor. Drept urmare, Rusia a fost văzută ca reprezentând separatiștii în cadrul discuțiilor, atât de către Ucraina, cât și de către mediatori, în timp ce Moscova nu a recunoscut niciodată oficial acest rol și a insistat să recunoască separatiștii ca actori independenți. Într-un sens, de facto, Rusia a jucat atât ca mediator, cât și ca beligerant, utilizând diplomația coercitivă – sub forma sprijinului militar și financiar acordat separatiștilor – ca pe un mediator al puterii, angajându-se, de asemenea, oficial, ca participant la ambele formate de negociere.
În ciuda acestor ambiguități, negocierile au condus la un acord de încheiere a conflictului, cunoscut sub numele de Protocolul Minsk, în septembrie 2014. Protocolul Minsk a fost un acord de pace ambițios, constând din 12 puncte de implementare care acoperă spectrul de securitate, economic și politic. Aceasta a inclus o încetare bilaterală imediată a focului, monitorizarea și verificarea de către OSCE a încetării focului, eliberarea ostaticilor, descentralizarea puterii politice în Ucraina prin adoptarea unei legi privind autoguvernarea pentru regiunile separatiste și alegeri anticipate în aceste regiuni în conformitate cu aceeași lege.
Cu toate acestea, Protocolul Minsk s-a prăbușit aproape imediat, niciuna dintre părți neaderând la primul punct, cel de susținere a încetării focului. Un nou efort de mediere pentru a pune capăt conflictului a fost făcut la începutul anului următor, de data aceasta odată cu includerea oficială a Franței și Germaniei ca mediatori alături de OSCE, în cadrul procesului de la Minsk. Aceasta a produs acordul Minsk II, ale cărui prevederi erau în mare măsură similare cu cele ale Minsk I, deși au existat detalii mai specifice cu privire la aspecte precum retragerea trupelor și a armamentului de pe linia de contact. Diferența cheie a acordului a fost momentul. Până la Minsk II, părțile aflate în război erau deja epuizate de lupte, pozițiile militare deveniseră mai înrădăcinate, iar schimburile de teritoriu deveniseră mai puțin frecvente. Acest lucru a creat o oportunitate de discuție – dar, cu toate acestea, protocoalele Minsk II nu au fost nici ele implementate, iar încetarea focului a fost întreruptă la scurt timp după semnare.
Eșecul Minsk II – care rămâne până astăzi baza teoretică pentru o reglementare politică în Ucraina – a fost influențat semnificativ de diferite interpretări ale secvențelor de implementare. Ca și în cazul Minsk I, nu s-a convenit în mod clar dacă componentele politice ale acordului, care includea stabilirea unui statut special pentru regiunile controlate de către rebeli, au precedat componentele de securitate, care includeau îndepărtarea întregului personal militar străin din regiune, sau invers. Potrivit Ucrainei și Occidentului, Rusia trebuie să fie prima care oferă concesii de securitate, și anume constând în retragerea personalului său militar și accesul la monitorizarea frontierei sale, pentru a avansa pe componentele politice ale Minsk II. În schimb, Rusia și conducerea separatistă au cerut ca, din partea Ucrainei, concesiile politice să fie făcute înainte de implementarea oricăror componente de securitate.
Aceste interpretări diferite ale conflictului ucrainean – atât în ceea ce privește originile sale, cât și în ceea ce privește modul în care poate fi rezolvat – stau la baza conflictului actual dintre Moscova și Occident cu privire la Ucraina. Dar ele indică, de asemenea, ceva mult mai profund care determină acest impas, respectiv o ciocnire a viziunilor despre lume ale Rusiei și ale Vestului asupra întregii arhitecturi de securitate a Europei. Kremlinul nu s-a simțit niciodată confortabil cu extinderea UE, și în special a NATO, în fostele teritorii sovietice, în epoca post-Război Rece, iar Putin consideră Revoluția Euromaidan din Ucraina doar ca un alt precursor al unei astfel de extinderi – formală sau de facto.
Întrucât relația Ucrainei cu Occidentul și cu NATO s-a întărit în ultimii ani, Putin a decis că nu mai este timp de pierdut și încearcă să redefinească arhitectura de securitate a Europei. Ucraina este crucială, da, dar este doar o parte a procesului real de negocieri pe care Rusia încearcă să-l conducă, ceea ce explică solicitările cuprinzătoare de securitate pe care Moscova le-a prezentat Statelor Unite și NATO la sfârșitul lui decembrie 2021. Faptul că criza ucraineană este despre mult mai mult decât despre Ucraina explică astfel de ce eforturilor de mediere le-a fost atât de dificil să producă vreun progres, cu atât mai puțin rezultate. Dar acest lucru ar putea explica și de ce concentrările militare ale Rusiei nu sunt neapărat doar cu scopul exclusiv de a invada Ucraina, ci mai degrabă pentru a forța Occidentul să-și reformeze relația funcțională și instituțională cu întreg spațiul post-sovietic.
Acest lucru pare să fi funcționat într-o oarecare măsură, Macron recunoscând, în urma ultimelor sale discuții cu Putin, că „obiectivul geopolitic al Rusiei de astăzi nu este în mod clar Ucraina, ci clarificarea regulilor de coabitare cu NATO și UE”. Va fi greu ca negocierile privind Ucraina să facă progrese reale, dacă ambele părți nu recunosc că astfel de negocieri nu sunt doar despre Ucraina, ci despre întreaga relație dintre Rusia și Occident. Reîncadrarea impasului ar putea evita cel mai periculos rezultat, deoarece miza pentru ambele părți nu a fost niciodată mai mare. >>
