De ce coronavirusul este terorismul perfect

„Ce fel de tuse-i aia?”, „Pare spartă?”, „Pare seacă?”, „Pare cu flegmă?”, „Pare tabagică?”, „Nu-ți mai trage, mă, mucii, că o să-ți fie scârbă să-i înghiți și o să vrei să-i scuipi pe șest”, „Nu așa se strănută, prea târziu ți-ai dus mâna la gură!”, „Folosește cotul când strănuți, pramatie!”, „Ce fel de strănut e ăsta?”, „De răceală soft?”,  „De alergie?”,  „Strănutul inofensiv de dimineață?”,  „Strănutul pe care ți-l dă un aliment picant?”, „Strănutul pe care ți-l dă o gumă de mestecat prea camforată?”, „De ce respiră așa greu?”, „Inima?”, Plămânii?!”, „Haleala?”, „Tristețea?”.

Asta se citește pe fețele noastre în metrouri. Metrourile sunt acum stupi cu aer rarefiat, acceleratoate de anxietate în care ne strofocăm să părem relaxați și comunitari, în timp ce pe dinăuntru suntem râuri de ulei încins.

Ce vedem de-a lungul și de-a latul Bătrânului Continent, al Europei cea plină de daruri civilizatoare? Vedem că textura de psihodramă a epidemiei Covid-19 este atât de complicată, încât egoismul nostru de mamifere raționale nu dă acum doar un examen de organizare socială, ci mai ales unul de putință creștină. Coronavirusul ne obigă să ne activăm rapid, să ne trezim urgent din criogenie tot ceea ce creștinismul ne-a învățat că înseamnă iubirea față de aproapele. Iar asta e treabă foarte grea, căci e ușor să fii iubitor în vremuri de lenevie și calm.

Frank M. Snowden, istoric al medicinei, a scris o carte despre felul în care pandemiile au modelat umanitatea. Și spune că o pandemie, spre deosebire de alte boli, este o oglindă uriașă a naturii umane, care ne arată cine suntem cu adevărat. Pentru că atacă la temelie nu doar narațiunile etice pe care ni le spunem unii altora în trocul nostru social, ci se altoiește pe pattern-urile mediului pe care ni l-am creat (inegalitate socială, criză demografică, migrație economică, turismul globalizării etc.) și le folosește împotriva noastră, lăsându-ne deodată goliți de aparențe, reduși la un moment zero al faptelor. Un fel de „joac-o p-asta dacă poți”.

În ceea ce privește spaima noastră de Covid-19 – fie ea măsurată în goana apocaliptică după provizii, fie în refuzul de-a accepta măsurile sanitare -, mințile noastre (fabrica noastră subconștientă de închipuiri escatologice) par a pluti acum în gravitația istoriografică a Eclesiastului: „Ceea ce a fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece”.  

Pe scurt, iată cum imaginarul supraviețurii își dă ceasul înapoi până la 1347. Atunci, ciuma neagră mătura Europa. Între timp, s-au produs toate revoluțiile progresiste ale secolelor ce au urmat. Iar acum ceea ce ne diferențiază de strămoșul medieval este Digitalopolisul în care viețuim. Și belșugul tehnologic și consumerist. Și avansul științelor medicale. Dar în străfundurile ideii de moarte suntem neschimbați (cu deosebirea că medievalii se temeau mai mult decât noi de Dumnezeu).

Ciuma neagră a fost conotată până la saturație în viziunea de pandemie biblică, de boală trimisă de furia dumnezeiască. Ei bine, același „limbaj vrăjit”, cum ar spune sociologii, ne ghidează și acum, însă într-un alt ambalaj, sub un bombardament vizual distopic fără precedent în istorie. Old Media și New Media au făcut din internaționalizarea Covid-19 o cocaină freudiană care se întinde din Podișul Tibet și până dincolo de Atlantic. Toate filmele SF despre epidemii, cultura cinematografică hollywoodiană în care spiritul european se marinează din anii 1950 încoace și-au găsit acum, în alonja imperialistă a coronavirusului, punctul de fierbere.

Prin 2010, filosoful german Peter Sloterdijk scria un articol în The New York Times intitulat „Stres și libertate”. În material, Sloterdijk argumenta că, din punctul său de vedere, „organismele politice la scară largă pe care le numim societăți” ar trebui să fie înțelese în primul rând ca fiind niște „câmpuri de forță integratoare de stres” sau și mai precis: „sisteme de îngrijire auto-stresante” care evoluează incontrolabil. Aceste sisteme, sublinia Sloterdijk, izbutesc să reziste câtă vreme „reușesc să își mențină tonicitatea specifică de neliniște pe parcursul provocărilor zilnice și anuale”. Din această perspectivă, „o națiune este un colectiv care reușește să-și păstreze neliniștea în comun”.

Se poate spune că epidemia Covid-19 a aruncat în aer schema socială a neliniștii noastre comune (stresul politic, stresul financiar, stresul dezrădăcinării în diaspora, stresul vanităților cotidiene, stresul sexualității postmoderne etc.), inversându-ne prioritățile în materia înspăimântărilor. Cancerul, de pildă, este o tragedie privată, în timp ce o pandemie ne aruncă pe toți în aceeași oală, o oală continentală. Ne trezim peste noapte, cu extravaganța mitului, în fața unor evidențe care mai ieri făceau obiectul somnolenței: trebuie să conlucrăm cu adevărat, trebuie să ne scuturăm iute de hedonismul demagogic al vieții de zi cu zi. Și ni se servește pe tavă scadența politicilor de sănătate produse în vreme de stres predictibil: ți-ai fabricat un sistem de sănătate peticit și putred de corupție, de lipsuri și într-o hemoragie a forței de muncă, ei bine, cu ăla defilezi. Virusul vine cu tancul peste tine, iar tu îi arunci sub șenilă o coajă de banană în speranța că va derapa.  

Covid-19 este pur și simplu un pachet full option. Conține elemente de eficiență teroristă: fiecare dintre noi este transformat într-o armă invizibilă, deci în arma ideală. Nu ține cont de statutul social, rade tot într-o deplină democrație a intențiilor: de la cel ros de sărăcie și până la nababii elitei tehnocrate, de la casieriță și până la birocrații ayatolahului. Și tocmai prin această dinamică egalitară ne oferă și rețeta prin care poate fi înfrânt: fiind un pericol destinat TUTUROR, îi obligă pe toți (companii, lupi de Wall Street, actori guvernamentali, miliardari etc.) să pună osul la bătaie (a se înțelege: banul) pentru a găsi cât mai repede antidotul.

Să nu ridicăm însă prea sus ștacheta iluziilor: va trece și nebunia asta, iar tendința omului (a omului în întreaga lui alcătuire socio-politică) este să-și arunce la gunoi câștigul sufletesc convertibil în politici publice și, vorba Sfântului Efrem Sirul, considerat un Dante al teologiei ortodoxe, să se întoarcă precum „câinele în vărsătura sa”. Ar fi extaordinar dacă lucrurile vor arăta un pic altfel, iar asta să rămână doar o înclinație oarbă de-a mea spre pesimism.

Să auzim numai de bine!