„Deși în mod clar Statele Unite ar fi putut face o treabă mai bună în gestionarea plecării lor din Afganistan, tragedia care a avut loc în această lună este rodul a 20 de ani. De la început, America și aliații săi au îmbrățișat – și nu au reconsiderat niciodată – o strategie de sus în jos în construirea statului, care a fost întotdeauna destinată eșecului”, scrie Daron Acemoglu, pentru Project Syndicate.
<< Statele Unite au invadat Afganistanul în urmă cu 20 de ani cu speranța de a reconstrui o țară care devenise un flagel pentru lume și propriii săi oameni. După cum a explicat generalul Stanley McChrystal, în perioada premergătoare suplimentării trupelor americane din 2009, obiectivul fusese ca „guvernul din Afganistan să-și controleze suficient teritoriul pentru a sprijini stabilitatea regională și a preveni utilizarea acestuia pentru terorismul internațional”.
Acum, cu peste 100.000 de vieți pierdute și aproximativ 2 trilioane de dolari cheltuiți, tot ce mai trebuia să arate America referitor la efortul său erau scenele din această lună, ale unei plecări disperate din țară – un colaps umilitor care amintește de căderea Saigonului, în 1975. Ce a mers prost?
Cam aproape totul, însă conform celor gândite de către majoritatea oamenilor. Deși o planificare deficitară și o lipsă de informații exacte au contribuit cu siguranță la dezastru, problema a fost de fapt rodul a 20 de ani.
SUA au înțeles încă de la început că singura modalitate de a crea o țară stabilă, cu o anumită aparență de lege și ordine, a fost crearea unor instituții de stat solide. Încurajată de mulți experți și teorii dispărute acum, armata SUA a abordat această provocare ca pe o problemă de inginerie: Afganistanul nu avea instituții de stat, o forță de securitate funcțională, instanțe și birocrați calificați, așa că soluția a fost aceea de a revărsa resurse și de a transfera expertiza de la străini. ONG-urile și complexul mai larg de ajutor extern din Vest erau acolo pentru a ajuta în felul lor (indiferent dacă localnicii doreau sau nu asta). Și pentru că munca lor necesita un anumit grad de stabilitate, soldații străini – în principal forțele NATO, dar și contractorii privați – au fost detașați pentru a menține securitatea.
Văzând construcția națională ca pe un proces de sus în jos, de tipul „state-first”, factorii de decizie din SUA au urmat o venerabilă tradiție din știința politică. Presupunerea este aceea că, dacă poți stabili o dominație militară covârșitoare asupra unui teritoriu și poți supune toate celelalte surse de putere, îți vei putea impune voința. Cu toate acestea, în majoritatea locurilor, această teorie are doar pe jumătate dreptate, în cel mai bun caz; iar în Afganistan a fost greșită.
Desigur, Afganistanul avea nevoie de un stat funcțional. Dar prezumția că cineva ar putea fi impus de sus de către forțe străine a fost greșită. Așa cum susținem, James Robinson și cu mine, în cartea noastră din 2019, The Narrow Corridor, această abordare nu are sens atunci când punctul de plecare este o societate profund eterogenă, organizată în jurul obiceiurilor și normelor locale, în care instituțiile statului sunt de multă vreme absente sau slăbite.
Este adevărat, abordarea de sus în jos a construirii statului a funcționat în unele cazuri (cum ar fi dinastia Qin din China sau Imperiul Otoman). Dar majoritatea statelor au fost construite nu prin forță, ci prin compromis și cooperare. Centralizarea cu succes a puterii sub instituțiile statului implică mai frecvent acordul și cooperarea persoanelor supuse acestuia. În acest model, statul nu îi este impus unei societăți împotriva dorințelor sale; mai degrabă, instituțiile statului își construiesc legitimitatea asigurând un minim de sprijin popular.
Aceasta nu înseamnă că SUA ar fi trebuit să colaboreze cu talibanii. Dar înseamnă că ar fi trebuit să lucreze mai strâns cu diferite grupuri locale, decât să vere resurse în regimul corupt și nereprezentativ al primului președinte post-taliban al Afganistanului, Hamid Karzai (și frații săi). Ashraf Ghani, președintele afgan susținut de SUA, care a fugit în Emiratele Arabe Unite în această săptămână, a fost, în 2009, coautorul unei cărți care documentează modul în care această strategie a alimentat corupția și nu și-a atins scopul declarat. Însă odată ajuns la putere, Ghani a continuat pe același drum.
Situația cu care s-au confruntat SUA în Afganistan a fost chiar mai gravă decât cea tipică întâlnită de cei ce încearcă să clădească națiuni. Încă de la început, populația afgană a perceput prezența SUA ca pe o operațiune străină menită să-i slăbească societatea. Nu fusese o afacere pe care și-o doreau.
Ce se întâmplă atunci când eforturile de construire a statului de sus în jos se desfășoară împotriva dorințelor unei societăți? În multe locuri, singura opțiune atractivă este retragerea. Uneori, acest lucru ia forma unui exod fizic, așa cum arată James C. Scott, în The Art of Not Being Governed, studiul său despre poporul Zomia, din Asia de Sud-Est. Sau ar putea însemna coabitarea fără cooperare, ca în cazul scoțienilor din Marea Britanie sau al catalanilor din Spania. Dar într-o societate extrem de independentă, bine înarmată, cu o lungă tradiție de lupte sângeroase și o istorie recentă de război civil, răspunsul cel mai probabil este conflictul violent.
Poate că lucrurile ar fi putut evolua diferit dacă agenția pakistaneză de informații nu i-ar fi sprijinit pe talibani atunci când au fost învinși militar, dacă atacurile cu drone ale NATO nu ar fi înstrăinat în continuare populația și dacă elitele afgane susținute de SUA nu ar fi fost extravagant de corupte. Dar cărțile fuseseră făcute împotriva strategiei americane „state-first” a statului american.
Și treaba e că liderii SUA ar fi trebuit să știe mai bine. După cum arată Melissa Dell și Pablo Querubín, America a adoptat o strategie similară, de sus în jos, în Vietnam și reculul a fost spectaculos. Locurile care fuseseră bombardate pentru a supune Viet Cong au devenit și mai smult usținătoare ale insurgenței anti-americane.
Și mai grăitoare este experiența recentă a armatei SUA în Irak. După cum arată cercetările lui Eli Berman, Jacob Shapiro și Joseph Felter, intensificarea eforturilor, acolo, a funcționat mult mai bine atunci când americanii au încercat să câștige inimi și suflete cultivând sprijinul grupurilor locale. În mod similar, propria mea lucrare, concepută împreună cu Ali Cheema, Asim Khwaja și James Robinson constată că, în Pakistanul rural, oamenii apelează la actori nestatali tocmai atunci când consideră că instituțiile statului sunt ineficiente și le sunt străine.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că retragerea nu ar fi putut fi gestionată mai bine. Dar, după 20 de ani de eforturi greșite, SUA erau destinate să eșueze în dublul obiectiv urmărit, de a se retrage din Afganistan și de a lăsa în urmă o societate stabilă, bazată pe lege.
Rezultatul este o imensă tragedie umană. Chiar dacă talibanii nu revin la cele mai rele practici, bărbații afgani și mai ales femeile vor plăti un preț ridicat pentru eșecurile Americii, în anii și deceniile următoare. >>
Bătălia Rusiei pentru Marea Neagră și ecourile ei în Marea Chinei de Sud
