de Robert Nicholson*
Acum câteva săptămâni, guvernele Armeniei și Azerbaidjanului au anunțat că au finalizat textul unui tratat de pace mult așteptat, care ar pune capăt deceniilor de conflict. Însă, deși anunțul a fost rapid salutat de observatorii internaționali și prezentat pe scară largă ca o reușită majoră, o privire mai atentă dezvăluie o imagine mult mai complicată — și îngrijorătoare.
Nu există niciun tratat semnat. Nicio declarație comună. Nicio publicare oficială a textului complet. Și, în săptămânile scurse de la anunțul din 13 martie, retorica venită de la Baku a rămas ostilă, cu acuzații continue la adresa Armeniei și fără niciun pas concret în direcția reducerii presiunii militare. Întrebarea pe care mulți din regiune și-o pun acum nu este dacă pacea este iminentă — ci dacă s-a intenționat vreodată cu adevărat așa ceva.
Pentru a înțelege fragilitatea acestui moment, trebuie să privim dincolo de titlurile din presă și să analizăm structura negocierilor. În locul unui proces unitar care să conducă la o pace durabilă, discuțiile dintre cele două țări au fost împărțite în trei direcții separate — fiecare dintre ele fiind marcată de tensiuni nerezolvate și de contradicții.
Prima direcție, care a primit cea mai mare atenție, privește textul principal al tratatului. După mai bine de un an de negocieri, Armenia și Azerbaidjanul au convenit asupra a 17 articole, ultimele două fiind finalizate abia în martie 2025. Aceste ultime clauze — care impun Armeniei să retragă procesele intentate la instanțele internaționale și să înlăture observatorii UE de la graniță — au fost acceptate de Erevan practic sub amenințarea unui nou atac din partea Azerbaidjanului. Obținerea de concesii sub constrângere ridică serioase îndoieli cu privire la durabilitatea și corectitudinea oricărui acord.
În paralel, un al doilea canal de negociere a vizat așa-numitul „Coridor Zangezur”. Azerbaidjanul cere acces liber la un coridor prin sudul Armeniei, care să lege teritoriul său principal de exclava Nahicevan, aflată la granița cu Turcia – creând astfel o legătură importantă cu patronul și partenerul său comercial principal. Însă dorește acest coridor în condiții care echivalează cu un control suveran — fără controale armenești de vamă sau pașapoarte, fără interferențe. Armenia a oferit acest lucru în schimbul unui acces reciproc prin Azerbaidjan, dar Baku a respins simetria. În esență, Azerbaidjanul folosește avantajul său militar pentru a cere drepturi teritoriale în interiorul Armeniei — o linie roșie care poate fi ușor depășită.
A treia direcție — delimitarea și demarcarea graniței — este de asemenea complicată. Doar 13 kilometri din cei 1.040 de kilometri ai frontierei au fost complet demarcați. Experții spun că restul ar putea dura zeci de ani. Dar, cum fiecare palmă de pământ este legată de nemulțumiri istorice și calcule militare, și în condițiile în care nu se poate presupune bună-credință din partea regimului despotic de la Baku, acest proces aparent tehnic implică un risc politic imens.
De parcă aceste obstacole nu ar fi fost suficiente, Azerbaidjanul a adăugat o nouă condiție: o modificare constituțională în Armenia. Baku dorește ca Armenia să elimine din preambulul constituției sale referința la unificarea din 1989 a Karabahului cu Armenia sovietică. Însă legislația armeană interzice modificarea directă a preambulului. Pentru a satisface această cerință, țara ar trebui să adopte o constituție complet nouă, prin referendum național.
Acest lucru va necesita timp. Realist vorbind, mijlocul sau finalul anului 2026 este cel mai devreme moment în care s-ar putea întâmpla asta. Și chiar și atunci, nu există nicio garanție că publicul o va aproba sau că Azerbaidjanul nu va emite noi pretenții. Prim-ministrul Nikol Pașinian pare hotărât să prezinte următoarele alegeri ca un referendum de facto asupra schimbării constituționale, însă această abordare comportă riscuri serioase. O înfrângere ar putea prăbuși întregul proces de pace — și ar putea deschide ușa către haos.
Între timp, semnalele dinspre Baku nu inspiră deloc încredere. Mass-media afiliată statului continuă să acuze Armenia de provocări militare. Azerbaidjanul a refuzat să participe la orice mecanism de investigare a încălcărilor armistițiului. Acestea nu sunt acțiunile unui guvern pregătit de reconciliere. Sunt semnalele unei țări care își păstrează opțiunile deschise — inclusiv opțiunea privind o nouă agresiune.
Crucial este faptul că tratatul în sine ignoră problemele fundamentale de justiție. Nu există prevederi pentru eliberarea prizonierilor politici armeni judecați în prezent la Baku. Nu se menționează nimic despre despăgubiri sau întoarcerea zecilor de mii de persoane strămutate din Artsakh. Nu există mecanisme independente de monitorizare. Iar dacă vor fi retrași observatorii UE — așa cum cere Azerbaidjanul — nu va exista niciun mijloc de a verifica respectarea acordului.
Ceea ce rezultă nu este un acord de pace în adevăratul sens al cuvântului. Este o listă de pași parțiali, obținuți prin presiune, cu aspecte esențiale nerezolvate sau complet ignorate.
Lumea nu ar trebui să se lase adormită de declarațiile de pace. În joc nu este doar soarta Armeniei și a Azerbaidjanului, ci și principiile fundamentale ale ordinii internaționale. Caucazul de Sud nu este doar un colț îndepărtat al Eurasiei. Este un caz de test pentru modul în care lumea post-sovietică își rezolvă conflictele: prin diplomație sau prin constrângere.
Implicațiile depășesc cu mult granițele Erevanului și ale Baku-ului. Dacă Azerbaidjanului i se permite să obțină concesii semnificative sub amenințarea forței, se va crea un precedent care va avea ecou în întreaga regiune — de la Moldova și Georgia până în Ucraina. Alți actori revanșarzi vor lua notă.
Dimensiunile economice ridică și ele miza, întrucât Azerbaidjanul este furnizor de energie pentru Europa, iar regiunea găzduiește rute esențiale de tranzit est-vest care leagă Asia Centrală de Europa. Instabilitatea din zonă amenință aceste coridoare vitale.
Și mai îngrijorător este mesajul transmis cu privire la disponibilitatea comunității internaționale de a apăra justiția. Eșecul de a aborda problema prizonierilor politici, a persoanelor strămutate și a crimelor de război din trecut nu doar că afectează interesele Armeniei. Subminează credibilitatea mecanismelor globale pentru drepturile omului și erodează autoritatea morală a democrațiilor. Iar într-o regiune în care Rusia, China, SUA și Europa sunt toți actori activi, o pace fragilă poate deveni ușor o piesă pe tabla de șah a rivalităților între marile puteri.
În acest context, strategia Armeniei este remarcabilă. A făcut eforturi reale — chiar dureroase — pentru a avansa spre pace. A participat la proces în ciuda opoziției interne și a riscurilor politice. Acest angajament merită recunoaștere. Dar pacea trebuie să fie reciprocă, justă și aplicabilă. Fără garanții, fără simetrie și fără transparență, ceea ce este prezentat ca un tratat ar putea fi, în cel mai bun caz, doar o pauză în drumul către următorul război.
În cele din urmă, anunțul din martie 2025 nu a fost începutul păcii. A fost, în cel mai bun caz, un moment de calm potențial înaintea furtunii. În cel mai rău caz, a fost o mișcare calculată a Azerbaidjanului de a îngheța conflictul în termenii săi proprii — pregătind terenul pentru următoarea rundă de revendicări. O pace stabilă necesită încredere, iar încrederea nu poate crește în umbra constrângerii.
- Robert Nicholson este cofondator al organizației Save Armenia și editor colaborator la revista Providence.
ONU: Peste 100.000 de refugiaţi din Nagorno-Karabah au ajuns în Armenia
