Ceea ce a rămas în sarcina Moscovei după avortata rebeliune a lui Evgheni Prigojin vorbește de la sine despre scenariul senzațional, aproape de film hollywoodian, în care a plonjat Kemelinul după 23-24 iunie 2023. Practic, Putin trebuie să ducă o contraofensivă internă atât de complexă și cu potențial de scurgeri atât de mare, încât lichidarea la timp a lui Prigojin s-ar putea să fi fost o nimica toată.
1. Rebeliunea lui Prigojin s-a dezumflat înainte să ajungă la Moscova, dar a marcat un gol de aur capturând cu o neverosimilă ușurință centrul nervos al armatei ruse de la Rostov pe Don.
2. Rebeliunea lui Prigojin nu s-a lăsat cu o vărsare de sânge de zile mari, pe teritoriul Rusiei, dar mercenarii au doborât mai multe aeronave de luptă ale forțelor aeriene (totodată ucigând echipaje de zbor) decât ar fi reușit ucrainenii într-o săptămână bună sau mai mult.
3. Rebeliunea lui Prigojin nu a atras pactizarea pe față a unor grupuri largi din armata rusă, dar totuși a demonstrat că există potențial semnificativ de trădare și ezitare în anumite sfere și chiar în unele zone de vârf ale aparatului militar și de securitate. Chiar dacă, dincolo de dispariția-șoc a gen. Serghei Surovikin, mișcările de suprafață nu par să indice cutremure ulterioare în sistem pe măsura violenței cu care s-au mișcat, în adâncime, plăcile tectonice, este mai mult decât probabil că în culise ciocnirile există și sunt grele.
Vânătoarea de vrăjitoare pe care trebuie că o duce acum regimul Putin este deopotrivă esențială și contracronometru. Dar cât va fi ea de eficientă?
Una dintre problemele mari pe care le ridică fenomenul Prigojin nu ține doar de aspectul calității, ci mai ales de cel al cantității. Din ceea ce am putut afla cu toții în ultimele luni, se distinge un aspect-cheie: în „povestea Prigojin” au fost antrenați mulți oameni și ei provin din straturi diverse ale mecanismului represiv al Moscovei. Nu e vorba de o grupare „standard” de complotiști sau bandiți, cu ordin de mărime în sfera câtorva zeci sau în cel mai bun caz sute. E vorba de mii de oameni. În mare parte, desigur, această faună e formată din mercenarii Wagner (dar chiar și ei prezintă o compoziție eterogenă – de la profesioniști la pușcăriași); însă mai sunt și „externii”, adică indivizi din varii instituții oficiale aparținând statului rus, care în timp au dezvoltat diverse forme de complicități și „colaborări” cu Prigojin sau oameni din anturajul acestuia. Cine poate ști câți sunt, până unde s-au întins, ce au făcut, ce ar fi fost dispuși să (mai) facă, în anumite condiții?
După rebeliune, regimul Putin e forțat să descifreze toată această schemă deosebit de complexă, să identifice și să categorizeze toți acești vectori care fac statul extrem de vulnerabil, iar într-o formă sau alta să îi izoleze sau neutralizeze.
A doua problemă uriașă, în caz că prima problemă a fost totuși recunoscută ca atare de către Kremlin, e tocmai anvergura procesului de deconspirare la care trebuie să se înhame în acest moment Putin și cei care îl servesc cu adevărat. Efortul e cu atât mai complex cu cât expune la o asemenea sarcină în timp ce se duce un război total într-un mediu pe zi ce crește mai vitreg pentru militarii Moscovei și agenții săi din teren. Desigur, Putin are și opțiunea de a nu face ceva foarte serios în această direcție, caz în care riscurile la adresa propriei persoane, eclozate din rebeliunea însăși, pot doar să crească exponențial.
4. Mai departe, problema cantității, mai sus identificată, expune regimul la un alt nou disconfort fără margini. Atunci când sunt de gestionat atât de multe variabile dinamice (și, pe alocuri, imprevizibile), în speță indivizi cu diverse roluri, interese și poziționări, chiar și o operațiune de epurare făcută cuprinzător, atent și profesionist e predispusă la scăpări mai mari sau mai mici. Nimic nu e perfect pe lumea asta! Fie măcar și pentru faptul că nu este greu de intuit că în aceleași ape tulburi în care trebuie să pescuiască Putin și serviciile sale de securitate și-au aruncat deja undițele și „pescarii” de pe celălalt mal – Ucraina și statele aliate. Nu neapărat pentru că sunt garantate capturi de toată frumusețea, ci pentru că nimeni nu își permite să rateze o asemenea ocazie.
Apoi, la fel de adevărat și de riscant pentru Putin este faptul că unii dintre acești „pești” – mai realiști, prevăzători sau pur și simplu dotați cu abilități peste medie în lupta pentru supraviețuire – ar putea decide să își înfigă singuri buza în cârligul pescarilor inamici. Unii sunt lipsiți de valoare, alții au o valoare modestă, dar printre ei se pot nimeri și exemplare premium.
În orice caz vânătoarea de vrăjitoare la care e forțat Putin a declanșat probabil teamă, a amplificat paranoia și a exacerbat frustrări. E greu de conceput un scenariu din care să lipsească asemenea ingrediente. Este, de aceea, greu de imaginat și un scenariu cu un singur pescar.
5. De asemenea, rebeliunea răsuflată a lui Prigojin nu doar că impune regimului Putin să caute, verifice, izoleze și anihileze într-o mare de oameni conectați într-un fel sau altul, istoric sau mai recent, la Prigojin și infrastructura sa mercenară, militară, de intelligence și de afaceri. Ci îi impune regimului să joace după aceeași muzică: adică să dedice el însuși operațiunii de epurare un mare număr de oameni și să antreneze un spectru larg de organisme de resort ale statului.
Necesarul de resursă umană, know-how și timp e de-a dreptul colosal; asta, repet, dacă Putin vrea într-adevăr să facă o treabă bună pentru el însuși. Miza fiind propria sa supraviețuire, înclin să cred că nu întrebarea nu e neapărat dacă vrea (căci ar fi instantaneu sinucigaș să nu vrea), ci mai degrabă dacă poate, dacă are cu ce și cu cine.
Această a doua întrebare nu ar fi avut conotații prea delicate spre sumbre dacă Rusia nu ar fi fost angajată, în paralel, într-un război atât de mare și care merge atât de prost. Până la urnă, dacă Rusia are cu ce să se „laude”, ei bine, acel ceva e aparatul represiv generos (cu multe instituții și mulți oameni). Dar dacă grosul acestor oameni de care e nevoie pentru a curăța după Prigojin trebuie distras de la efortul cotidian ce ține de război sau dacă trebuie redirecționat de la sarcinile specifice pe linie de ținere în frâu a societății, a disidenților de acolo, a nemulțumiților și frustraților de toate tipurile? E grea moștenirea lăsată de Prigojin!
6. Apoi, ce se întâmplă cu acei mercenari adăpostiți de Belarus? Cât control pe ei va avea regimul de la Moscova, indiferent cât de prieten sau client este regimul de la Minsk? Nu pot apărea și de acolo breșe în bunul mers al curățeniei generale? Nimeni nu poate garanta că pot apărea, dar, la fel, nimeni nu poate garanta că nu.
7. Putin și Șoigu vorbesc de unitate în jurul stăpânului, unitate pe care ar fi demonstrat-o însuși eșecul rebeliunii lui Prigojin. Totuși, desfășurarea evenimentelor pare să fi expus ezitări în timp real la nivelul republicilor etnice ale Rusiei, de exemplu. Totodată, acum poporul începe să afle, chiar pe căi oficiale, că Wagner și Prigojin ar fi fost cumva unul și același lucru cu statul rus și Putin. Altfel spus, poporul află că până la unitate existase multă minciună și gravă dezbinare. Ce altceva poate să deducă un creier minimum mobilat din cele două revelații, respectiv aceea că bugetul finanțase Wagner, lucru recunoscut azi tocmai de Putin, și aceea că a existat o rebeliune armată?
8. În fine, regatul media al lui Prigojin trece printr-o sublimă „remaniere”. Totuși, e de reținut faptul că narativul despre război promovat până recent de acest regat media de extracție prigojinistă fusese, în esență, congruent cu narativul despre război promovat de imperiul media al statului putinist. Desigur, la un moment dat, însă târziu dacă raportăm la debutul invaziei, s-a instalat și o linie subțire de separație între abordările celor două aparate de propagandă. Fără să submineze legitimitatea războiului, propagandiștii lui Prigojin doar au adăugat criticile în serial ale șefului lor la adresa șefilor săi. Cum au reacționat cetățenii ruși expuși la cele două narative care au mers fundamental împreună și care de despărțit s-au despărțit doar într-un punct, cel al populismului în care ipocrite oricum sunt ambele tabere? Ei bine, toți au rămas atașați războiului, dar unii dintre ei s-au lăsat un pic seduși de farmecul noului apostol de mucava al dreptății, care le promitea nu ieșirea din conflict, ci o metodă mai bună pentru câștigarea lui. Atâta, că cei mai mulți dintre rușii seduși de Prigojin nu s-au și manifestat ca atare, în timp ce o minoritate l-a aplaudat la propriu și le-a urat sănătate mercenarilor, în Rostov pe Don.
În orice caz, e de așteptat ca propagandiștii lui Putin, care acum ridiculizează Wagner și îl împroașcă pentru a da impresia că armata și Putin sunt imaculați, să fie puși la muncă de lămurire și pe palierul delicat de a-i face pe ruși să înțeleagă cu ce greșise atât de grav celălalt aparat de propagandă.
Cu ce greșise atât de mult încât să fie desființat și reinventat, din moment ce nu contestase oportunitatea războiului din Ucraina, ci „doar” niște șefi de la Moscova, altfel suficient de incompetenți încât să nu fi putut câștiga războiul atât de drag tocmai poporului rus?
Nelămurirea asta, deși inevitabil roade o parte a poporului, nu trebuie așteptat să răbufnească imediat, cu subiect și predicat, dar ea sapă și se poate manifesta atunci când regimul va da noi semne se slăbiciune.
