De la Mao, la Mao. Epoca Xi Jinping, aruncată în aer tocmai de unul dintre profesorii care i-au format ideologic pe liderii comunişti de la Beijing

Sursa: Xinhua

Dată afară din Partidul Comunist Chinez pe când se afla într-o excursie în SUA, Cai Xia este o disidentă politică aparte: provine din cercurile rarefiate ale puterii de la Beijing. A servit PCC din diverse posturi, dar cu precădere din aceea de profesor la Şcoala Centrală de Partid, unde îi prelucra ideologic pe liderii comunişti de rang înalt. Şi a fost totodată locul în care i-au apărut revelaţiile.

Într-un articol din Foreign Affairs, Cai Xia povesteşte ce legătură avut Spania în sădirea marilor îndoieli cu privire la marxism, comunistul cu specific chinezesc şi alte forme de manifestări ale totalitarismului, de la Jiang Zemin la Hu Jintao şi apoi Xi Jinping. Sub mandatul acestuia din urmă, China riscă să bântuie prin istorie de la Mao la Mao, sugerează Cai Xia, în articolul său din Foreign Affairs. Dar mai presus de asta e faptul că intră în detalii.

Ocazie cu care, avem ocazia să ne reamintim, mai ales în Europa de Est şi mai ales în fiecare noiembrie-decembrie, cât de sufocant poate fi un partid comunist, deopotrivă pentru cetăţeni, bugetul ţării şi chiar pentru cei zeloşi servitori şi nomenclaturişti ai săi.

Când a ajuns Xi Jinping la putere, în 2012, eram plină de speranță pentru China. Ca profesor la prestigioasa școală care educă lideri de top din Partidul Comunist Chinez, știam suficiente despre istorie pentru a concluziona că era vremea pentru o Chină care să-și deschidă sistemul politic. După un deceniu de stagnare, PCC avea mai mult ca niciodată nevoie de reformă, iar Xi, care făcuse aluzie la înclinația sa spre schimbare, părea omul care să o conducă.

Ajunsesem până atunci la jumătatea unui proces de zeci de ani de luptă cu ideologia oficială a Chinei, chiar dacă eram responsabilă pentru îndoctrinarea oficialilor. Cândva o marxistă ferventă, mă separasem de marxism pentru a căuta din ce în ce mai mult răspunsuri la problemele Chinei în gândirea occidentală. Cândva mândră apărătoare a politicii oficiale, începusem să pledez pentru liberalizare. Cândva membru loial al PCC, nutream în secret îndoieli cu privire la sinceritatea crezurilor sale și a preocupării pentru poporul chinez.

Așadar, nu ar fi trebuit să mă mire faptul că Xi nu s-a dovedit a fi un reformator. În mandatul său, regimul a degenerat și mai mult într-o oligarhie politică preocupată să se mențină la putere prin brutalitate și nemilos. A devenit și mai represiv și dictatorial. Cultul personalității construit în jurul lui Xi care a înăsprit ideologia partidului și a eliminat puținul spațiu care ai rămăsese la dispoziția discursului politic și societății civile. Cei care nu au trăit în China continentală în ultimii opt ani cu greu pot înțelege cât de brutal a devenit regimul, câte tragedii tăcute a creat. După ce am vorbit împotriva sistemului, am aflat că nu mai eram în siguranță rămânând în China.

Educația unui comunist

M-am născut într-o familie militară comunistă. În 1928, la începutul războiului civil chinez, bunicul meu matern s-a alăturat unei răscoale țărănești condusă de Mao Zedong. Când comuniștii și naționaliștii au oprit ostilitățile, în timpul celui de-al doilea război mondial, părinții mei și o mare parte din familia mamei mele au luptat împotriva invadatorilor japonezi în armatele conduse de PCC.

După victoria comuniștilor, în 1949, viața a fost bună pentru o familie revoluționară precum a noastră. Tatăl meu a comandat o unitate a Armatei Populare de Eliberare, lângă Nanjing, iar mama mea era șefa unui birou din consiliul acelui oraș. Părinții mei ne-au interzis mie și celor două surori ale mele să profităm de privilegii pentru a nu deveni „doamne burgheze răsfățate”. Nu am putut merge cu mașina oficială a tatălui nostru, iar gărzile sale nu au făcut niciodată comisioane de familie. Totuși, am beneficiat de statutul părinților mei și nu am suferit niciodată privațiunile prin care atât de mulți chinezi au trecut în anii lui Mao. Nu știam nimic despre zecile de milioane de oameni care au murit de foame în timpul Marelui Salt Înainte.

Tot ce puteam vedea era viitorul luminos al socialismului. Rafturile cu cărți ale familiei mele erau dotate cu titluri marxiste, precum Operele alese ale lui Stalin și Lectura obligatorie pentru cadre. În adolescență, am apelat la aceste cărți pentru lectură extrașcolară. De câte ori le deschideam, eram plină de venerație. Chiar dacă nu puteam înțelege complexitatea argumentelor lor, misiunea mea era clară: trebuie să iubesc patria, să duc mai departe moștenirea revoluționară a părinților mei și să construiesc o societate comunistă fără exploatare. Credeam cu adevărat.

Am dobândit o înțelegere mai sofisticată a gândirii comuniste după intrarea în Armata de Eliberare a Poporului, în 1969, la vârsta de 17 ani. Cu Revoluția Culturală în plină desfășurare, Mao le-a cerut tuturor să citească șase lucrări ale lui Karl Marx și Friedrich Engels, inclusiv Manifestul comunist. Un pasaj utopic din acea carte mi-a lăsat o impresie durabilă: „În locul vechii societăți burgheze, cu clasele și antagonismele ei de clasă, vom avea o asociație, în care dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiția pentru libera dezvoltare a tuturor”. Deși în acel moment nu am înțeles cu adevărat conceptul de libertate, acele cuvinte mi-au rămas în minte.

Armata de Eliberare a Poporului m-a repartizat la o școală medicală militară. Sarcina mea era să-i gestionez biblioteca în care existau traduceri în chineză ale operelor „reacționare”, în special literatură occidentală și filosofie politică. Cărțile respective se distingeau prin coperțile lor gri, iar accesul la ele era limitat la persoane din interiorul regimului, în vederea familiarizării lor cu adversarii ideologici ai Chinei. În secret, însă, le-am citit și eu. Cel mai mult m-a impresionat Rise and Fall of the Third Reich, de jurnalistul american William Shirer, și o colecție de ficțiune sovietică. Mi-am dat seama că exista o lume a ideilor în afara clasicilor marxiști. Dar încă credeam că marxismul e singurul adevăr.

Am părăsit armata în 1978 și am primit un loc de muncă în sindicatul condus de partid al unei fabrici de îngrășăminte de stat, de la periferia orașului Suzhou. Mao murise deja, iar Revoluția Culturală se încheiase. Succesorul său, Deng Xiaoping, a început o perioadă de reformă și deschidere și, ca parte a acestui efort, a recrutat o nouă generație de cadre orientate spre reformă, care să poată conduce partidul în viitor. Fiecare organizație de partid locală a trebuit să aleagă câțiva membri pentru a servi în acest grup, iar organizația de partid Suzhou m-a ales pe mine. Am fost trimisă la un program de doi ani la Școala municipală de partid din Suzhou, unde eu și colegii mei am studiat teoria marxistă și istoria PCC. Am primit, de asemenea, niște cursuri de instruire în clasicii chinezi, un subiect pe care îl ratasem din cauza perturbărilor prin care trecuse educația în timpul Revoluției Culturale.

Am „arat” prin Das Kapital de două ori și am învățat profunzimile teoriei marxiste. Ceea ce mă atrăgea cel mai mult erau ideile lui Marx despre muncă și valoare – și anume cum acumulează capitaliștii bogăție profitând de muncitori. De asemenea, am fost impresionată de abordarea filosofică a lui Marx, materialismul dialectic, care i-a permis să vadă sistemele politice, juridice, culturale și morale ale capitalismului construite pe o bază de exploatare economică.

Când am absolvit, în 1986, am fost invitată să rămân la școala ca membru al facultății, instituția având la acea vreme prea puțin personal. Am acceptat, ceea ce i-a dezamăgit unii dintre liderii orașului, care considerau că aveam un viitor promițător ca aparatcik în partid. În schimb, noua mea slujbă mi-a lansat cariera de formator academic în sistemul de îndoctrinare ideologică a PCC.

Studentul devine maestru

În partea de sus a acestui sistem se află Școala centrală a partidului din Beijing. Din 1933, a instruit generații de cadre de rang superior ale PCC, care conduc birocrația chineză la nivel municipal și superior. Școala are legături strânse cu elita partidului și este întotdeauna condusă de un membru al Biroului Politic. (Președintele său, din 2007 până în 2012, a fost nimeni altul decât Xi.)

În iunie 1989, guvernul a reprimat protestatarii pro-democrație din Piața Tiananmen, ucigând sute de persoane. În privat, am fost îngrozită că Armata de Eliberare a Poporului a tras asupra studenților, lucru contrar îndoctrinării pe care o primisem încă din copilărie, când ni se spunea că armata a protejat poporul și doar „diavolii” japonezi și reacționarii naționaliști au ucis. Alarmată de proteste, plus de căderea comunismului în Europa de Est, conducerea superioară a PCC a decis că trebuie să contracareze laxitatea ideologică. A ordonat școlilor locale de partid să-i trimită pe unii dintre profesorii lor la Școala centrală de partid pentru a analiza doctrina partidului. Școala din Suzhou m-a ales pe mine. Scurta ședere la Școala centrală de partid m-a făcut să vreau să studiez acolo o perioadă mai lungă. După ce am petrecut un an pregătindu-mă pentru examenele de admitere, am fost admisă la programul de masterat, în departamentul de teorie al școlii. Am fost atât de devotată liniei PCC încât, pe la spatele meu, colegii mă porecliseră „Bătrâna doamnă Marx”. În 1998, am mi-am luat doctoratul și m-am alăturat facultății școlii centrale de partid.

Unii dintre studenții mei erau absolvenți obișnuiți, cărora li s-a predat un curriculum convențional în teoria politică marxistă și în istoria PCC. Dar alții erau oficiali de partid de nivel mediu și înalt, inclusiv administratori provinciali și municipali și miniștri. Unii dintre studenții mei erau membri ai Comitetului central al PCC, organism format din câteva sute de delegați, care se află în vârful ierarhiei partidului și ratifică deciziile majore.

Nu era ușor să predai la Școala centrală de partid. Camerele video din sălile de clasă înregistrau prelegerile noastre, care erau apoi revizuite de supraveghetorii noștri. Trebuia să faci subiectul interesant pentru elevi de rang înalt și cu experiență din clasă, fără a interpreta doctrina prea flexibil sau a atrage atenția asupra punctelor sale slabe. Adesea, trebuia să venim cu răspunsuri inteligente la întrebări dificile adresate de oficialii de la cursurile noastre.

Majoritatea întrebărilor lor se învârteau în jurul unor contradicții care stârnesc nedumeriri, existente în cadrul ideologiei oficiale. O ideologie care fusese concepută pentru a justifica politicile din lumea reală implementate de PCC. Amendamentele introduse, în 2004, la Constituția Chinei spuneau că guvernul protejează drepturile omului și proprietatea privată. Dar cum rămâne cu părerea lui Marx, anume că un sistem comunist ar trebui să desființeze proprietatea privată? Deng a dorit să „lase o parte din populație să se îmbogățească mai întâi”, pentru a motiva oamenii și a stimula productivitatea. Cum se potrivește asta cu promisiunea lui Marx, cum că comunismul îi va da fiecăruia în funcție de nevoi?

Am rămas loială PCC, dar îmi puneam mereu la îndoială propriile convingeri. În anii 1980, cercurile academice chineze se angajaseră într-o discuție plină de viață despre „umanismul marxist”, o tulpină a gândirii marxiste, care punea accent pe deplina dezvoltare a personalității umane. Câțiva universitari au continuat această discuție în anii 1990, chiar dacă sfera discursului acceptabil s-a restrâns. Am studiat manuscrisele economice și filozofice ale lui Marx din 1844, care spuneau că scopul socialismului era eliberarea individului. M-am identificat cu filosofii marxisti care au pus accent pe libertate – mai presus de toate, Antonio Gramsci și Herbert Marcuse.

Deja, în lucrarea de masterat, criticasem ideea că oamenii ar trebui să-și sacrifice mereu interesele individuale pentru a servi partidul. În disertația mea de la doctorat, contestasem vechiul slogan chinez – „țară bogată, armată puternică” – susținând că China va fi puternică numai dacă partidul le va permite cetățenilor săi să prospere. Acum, am dus acest argument cu un pas mai departe. În lucrări și discuții, am sugerat că întreprinderile de stat erau încă prea dominante în economia chineză și că este necesară o reformă suplimentară pentru a permite companiilor private să concureze. Am subliniat că corupția ar trebui privită nu ca un eșec moral al cadrelor, luate individual, ci ca o problemă sistemică, rezultată din controlul guvernului asupra economiei.

Teorie și practică

Întâmplător, viziunea mea s-a aliniat parțial cu cea a succesorului lui Deng, Jiang Zemin. Hotărât să dezvolte economia Chinei, Jiang a căutat să stimuleze întreprinderea privată și să aducă China în Organizația Mondială a Comerțului. Dar aceste politici au contrazis teoriile veci ale PCC, care apreciază economia planificată și autosuficiența națională. Întrucât nici ideologia lui Marx, nici a lui Mao, nici a lui Deng nu au putut rezolva aceste contradicții, Jiang s-a simțit obligat să vină cu ceva nou. El numit-o „Trei Rerprezenttări”.

Când am auzit pentru prima dată de această nouă teorie, toți ceilalți știau deja de ea. În seara zilei de 25 februarie 2000, am urmărit pe China Central Television (CCTV) un reportaj despre cei Trei Reprezentări. Partidul, a spus Jiang, a trebuit să reprezinte trei aspecte ale Chinei: „cerințele de dezvoltare ale forțelor productive avansate”, progresul cultural și interesele majorității. Ca profesor la Școala centrală a partidului, am înțeles imediat că această teorie prevestea o schimbare semnificativă în ideologia PCC. În special, prima dintre cele Trei Reprezentări sugera că Jiang renunța la convingerea marxistă principală, conform căreia capitaliștii erau un grup social exploatator. În schimb, Jiang deschidea partidul pentru ei, o decizie pe care am salutat-o.

Departamentul Central de Propagandă, organismul responsabil de activitatea ideologică a PCC, a fost responsabil cu promovarea noii teorii a lui Jiang, dar a avut o problemă: cele Trei Reprezentări fuseseră atacate de extrema stângă care credea că Jiang mergea prea departe cu antreprenorii. Sperând să câștige această dispută, Departamentul de propagandă a ales să aplice teoria. Cotidianul Poporului a publicat un articol de o pagină întreagă care demonstrează corectitudinea celor trei reprezentări, cu referințe încrucișate la texte de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao și Deng.

Acest lucru mi s-a părut neconvingător. Care era scopul celor Trei Reprezentări, dacă doar reluau ideologia existentă? Am fost dezgustată de metodele superficiale ale aparatului de publicitate al partidului. M-am hotărât să dezvălui adevăratul sens al celor Trei Reprezentări, o teorie care marcat de fapt o mișcare îndrăzneață pentru China. S-a dovedit că decizia mea mă va pune în conflict cu birocrația PCC.

Elitele inculte

Ocazia de a promova o înțelegere adecvată a celor Trei Reprezentări a apărut la începutul anului 2001, când CCTV, aflând de la un coleg că sunt interesată în special de noua teorie a lui Jiang, m-a invitat să scriu un program de televiziune pe ea. Am petrecut șase luni cercetând și scriind documentarul și discutând pe larg cu producătorii rețelei TV. Scenariul meu sublinia necesitatea unor noi politici inovatoare pentru a răspunde provocărilor unei noi ere. Am subliniat aceleași lucruri pe care le subliniase și Jiang: că guvernul urma să-și reducă acum intervenția în economie și că rolul partidului nu mai era să facă o revoluție violentă împotriva capitaliștilor exploatatori, ci să încurajeze crearea de bogăție și să echilibrez interesele diferitelor grupuri din societate.

În după-amiaza zilei de 16 iunie, patru vicepreședinți CCTV s-au adunat într-un studio din sediul rețelei pentru a trece în revistă cele trei episoade a câte 30 de minute fiecare. Pe măsură ce se uitau, fețele li se întunecu. „Să ne oprim aici”, a spus unul dintre ei, după ce s-a încheiat primul episod.

M-a întebat: „Doamnă profesor Cai, știți de ce ați fost invitată să produceți un program pentru cele Trei Reprezentări?”.

I-am răspuns: „Partidul a propus o nouă teorie ideologică și trebuie să o mediatizăm”.

Oficialul a rămas neclintit. „Cercetarea și inovația dvs. pot fi prezentate la Școala centrală de partid, dar la televizor pot fi prezentate numai cele mai sigure aspecte”, a spus el. În acel moment, nimeni nu era destul de sigur cum vor fi interpretate în cele din urmă cele Trei Reprezentări și exista temerea că scenariul meu ar putea să nu fie în pas cu opiniile Departamentului de propagandă. „Dacă există vreo discrepanță, impactul ar fi prea mare”.

A intervenit și un alt administrator al stației. „Anul acesta este cea de-a 80-a aniversare a Partidului Comunist Chinez!”, el a exclamat. O astfel de aniversare nu cerea o discuție despre provocările cu care se confrunta partidul, ci o celebrare eroică a triumfurilor sale. În acel moment, am înțeles. Oamenii de la CCTV nu erau interesați de implicațiile reale ale ideologiei. Vroiau doar să facă petrecerea să arate bine și să-i flateze pe superiori.

În următoarele zece zile, ne-am grăbit să refacem documentarul. Am editat cuvinte și fraze potențial ofensatoare, lucrând zi și noapte, în timp ce scenariul meu a trecut prin mai multe recenzii politice făcute de echipe din toată birocrația partidului. În cele din urmă, o duzină de oficiali au sosit pentru o ultimă recenzie. La un moment dat, un membru la nivel înalt al comitetului de verificare a luat cuvântul. În cel de-al doilea episod al programului, citasem două dintre celebrele ziceri ale lui Deng, care sunt adesea legate între ele: „Sărăcia nu este socialism; dezvoltarea este adevărul dur”.

„Sărăcia nu este socialism?”, întrebă oficialul cu oarecare îndoială. „Deci, ce este socialismul?” Critica sa a continuat, devenind tot mai puternică. „Și dezvoltarea este adevărul dur? Cum sunt legate aceste două propoziții? Spuneți-mi!”

Eram uluită. Acestea au fost cuvintele exacte ale lui Deng, iar acest înalt funcționar – șeful Administrației de Stat pentru Radio, Film și Televiziune, puternica agenție care supraveghează toate mijloacele de difuzare – nu știa asta? M-am gândit imediat la criticile lui Mao față de birocrați, în timpul Revoluției Culturale: „Nu citesc cărți și nu citesc ziare”.

O ideologie goală

În cursul anului 2001, ca parte a eforturilor sale de a promova teoria lui Jiang, Departamentul de propagandă a început să lucreze la o schiță de studiu pentru cele Trei Reprezentări, un rezumat care menit a fi publicat ca document al Comitetului Central pentru, ca întregul partid să îl lectureze și implementeze. Poate pentru că lucrasem la programul CCTV și ținusem un discurs despre cele Trei Reprezentări la o conferință academică, mi s-a cerut să ajut.

Împreună cu un alt universitar și 18 oficiali din paratul de propagandă, am fost trimisă la centrul de instruire al Departamentului de propagandă din Beijing. Departamentul stabilise un cadru general pentru schiță și acum ne cerea pentru a-l umple cu conținut. Mie îmi revenea sarcina de a redacta secțiunea despre construirea partidului.

Redactarea documentelor pentru Comitetul Central este un proces extrem de confidențial. Mie și colegilor mei ni s-a interzis să părăsim sediul sau să primim oaspeți. Când Departamentul de propagandă a convocat o întâlnire, celor care nu au fost invitați nu li s-a permis să întrebe despre aceasta. Puteam să mâncăm și să ne plimbăm împreună, dar ni s-a interzis să discutăm despre munca noastră. Eram singura femeie din grup. La cină, bărbații bârfeau și făceau glume. Găseam conversația indecentă, alimentată cu alcool, vulgară și dispăream întotdeauna după câteva îmbucături. În cele din urmă, un alt participant m-a luat deoparte. A vorbi despre lucruri oficiale nu ne-ar aduce decât ​​necazuri, mi-a explicat el, așa că era mai sigur și mai plăcut să limitezi conversația la sex.

Contribuția la schița studiului a fost cea mai importantă sarcină de redactare din viața mea, dar și cea mai ridicolă. Sarcina mea era să citesc un teanc de documente care să catalogheze gândurile lui Jiang, inclusiv discursuri confidențiale și articole destinate uzului intern al partidului. Extrăgeam apoi citate relevante și le așezam sub diferite subpoziții, adnotând sursa. Nu puteam adăuga sau tăia, dar puteam schimba un punct sau o virgulă și lega un citat de altul. Am fost uimită că explicația formală a uneia dintre cele mai importante campanii ideologice ale partidului, din epoca post-Mao, era puțin mai mult decât o operațiune de cut & paste.

Deoarece sarcina era atât de ușoară, petreceam mult timp așteptând, plictisită, verificarea muncii mele. Într-o zi, l-am întrebat pe un alt participant, un profesor de la Universitatea Renmin din China. „Nu creăm doar o altă versiune a Citatelor din președintele Mao?” Făceam referire la Cărticica Roșie a lui Mao, un volum de buzunar care a circulat în timpul Revoluției Culturale. Privi în jur și zâmbi ironic. „Nu-ți face griji”, mi-a spus el. „Suntem într-o locație pitorească minunată, cu mâncare bună și plimbări plăcute. Unde altundeva ne-am putea relaxa atât de confortabil? Du-te și i-ați o carte de citit. Tot ce contează este să fii aici când ești sunată pentru o ședință”.

În iunie 2003, în Marea Sală a Poporului, din Beijing, a avut loc o conferință de presă importantă pentru a dezvălui schița studiului, iar celor care am ajutat la redactare ni s-a spus să participăm. Liu Yunshan, membru al Biroului Politic și șeful Departamentului de propagandă, a prezentat raportul. În timp ce el și alți oficiali au urcat pe scenă, eu simțeam o senzație de scufundare. Înțelegerea mea despre cele Trei Reprezentări, ca un pivot important în ideologia partidului de guvernământ, fusese complet scoasă din document și înlocuită cu ceva insipid. Amintindu-mi de discuțiile obscure din jurul mesei, din fiecare seară, am simțit pentru prima dată că sistemul pe care îl considerasem sfânt era de fapt insuportabil de absurd.

Idei de vânzare

Experiența cu schița studiului m-a învățat că ideile pe care partidul le promova cu sfințenie erau, de fapt, instrumente folosite pentru a înșela poporul chinez. Curând am aflat că erau și un mod de a câștiga bani. Un oficial pe care l-am cunoscut la Administrația Generală pentru Presă și Publicare, care controlează dreptul de a publica reviste și cărți, mi-a povestit un episod tulburător despre războiul la firul ierbii, dus în interiorul PCC, pe veniturile obținute din publicare.

De mulți ani, Steagul Roșu este una dintre cele trei organizații responsabile cu publicarea cărților educaționale ale partidului. În 2005, era în curs de publicare o carte de rutină, când un oficial al Departamentului Central de Organizare, puternica agenție responsabilă de politica de personal a PCC, a intervenit pentru a insista că numai departamentul său avea autoritatea de a publica astfel o carte. A încercat să determine Administrația Generală pentru Presă și Publicare să împiedice publicarea cărții. Dar activitatea principală a agenției de presă Steagul Roșu consta tocmai în publicarea de lucrări ideologice. Pentru a găs o soluție, agenția a verificat cartea, în speranța că va găsi probleme care să justifice interzicerea ei, dar, în mod ciudat, nu a găsit.

De ce Departamentul de Organizare s-a comportat atât de teritorial cu publicarea? Totul s-a rezumat la bani. Multe departamente își folosesc fondurile pe luxul pentru înalții oficiali și împărțit banii între angajași, ca „subvenții sociale”. Cel mai simplu mod de a completa aceste fonduri este publicarea de cărți. La acea vreme, PCC avea mai mult de 3,6 milioane de organizații de bază, fiecare fiind așteptat să cumpere un exemplar al unei noi publicații. Dacă acea cartea avea un preț de zece yuani bucata, rezulta un venit obținut de vânzări de minimum 36 de milioane de yuani – echivalentul a peste 5 milioane de dolari. Întrucât acești bani provin din bugetele filialelor partidului, schema era, în esență, un exercițiu prin care o entitate publică transfera bani către o alta. Nu este de mirare că Departamentul de Organizare promova în fiecare an un nou subiect de educație politică. Și nu e de mirare că aproape fiecare instituție din cadrul PCC avea propriul departament de publicare. Cu aproape fiecare unitate inventând noi modalități de a face bani, venalitatea a pătruns în regim.

În ciuda dezamăgirii mele crescânde, nu am respins complet partidul. Împreună cu mulți alți cercetători din interiorul său, am sperat totuși că PCC ar putea îmbrățișa reforma și ar putea-o lua în direcția unei forme de democrație. În ultimii ani ai erei Jiang, partidul a început să tolereze o discuție relativ relaxată a problemelor sensibile din cadrul partidului, atâta timp cât discuțiile nu era făcute publice niciodată. La Școala centrală de partid, eu și colegii mei profesori ne-am simțit liberi să ridicăm, între noi, probleme profunde legate de sistemul politic al Chinei. Am vorbit despre reducerea rolului oficialilor partidului în luarea deciziilor în probleme administrative, acestea din urmă fiind cel mai bine tratate de către oficialii guvernamentali. Am discutat ideea independența justiției, prevăzută în Constituție, dar nepusă în practicată cu adevărat.

Spre bucuria noastră, partidul experimenta de fapt democrația, atât în ​​cadrul propriilor operațiuni, cât și în societate, la nivel de bază. Am luat toate acestea ca pe niște semne pline de speranță ale progresului. Însă evenimentele ulterioare doar îmi vor cimenta deziluzia.

Altă cale

Un punct-cheie de cotitură a venit în 2008, când am făcut o scurtă, dar fatidică deplasare în Spania. Vizitând țara, în cadrul unui schimb academic, am aflat cum trecuse Spania de la autocrație la democrație, după moartea dictatorului său, Francisco Franco, în 1975. Nu m-am putut abține să nu compar experiența Spaniei cu cea a Chinei. Mao a murit la doar zece luni după Franco și ambele țări au suferit schimbări extraordinare în următoarele trei decenii. Dar în timp ce Spania a făcut rapid și pașnic saltul către democrație și a obținut stabilitate socială și prosperitate economică, China a realizat doar o tranziție parțială, trecând de la o economie planificată la o economie mixtă, fără a-și liberaliza politica. Ce ar putea învăța China din lecția Spaniei?

Am ajuns la concluzia pesimistă că este puțin probabil ca PCC să se reformeze politic. În primul rând, tranziția Spaniei a fost inițiată de forțele reformiste din cadrul regimului post-Franco, precum regele Juan Carlos I, care au plasat interesele naționale mai presus de interesele lor personale. PCC, ajuns la putere în 1949, prin violență, era profund legat de ideea că a dobândit un monopol permanent asupra puterii politice. Istoria partidului, în special represiunea împotriva protestelor din Piața Tiananmen, a demonstrat că nu va renunța pașnic la acel monopol. Și niciunul dintre liderii post-Deng nu a avut curajul să promoveze reforma politică; pur și simplu o pasau în seama viitorului lider.

De asemenea, am aflat că, după moartea lui Franco, Spania a creat rapid un mediu favorabil reformei, consolidând independența judiciară și extinzând libertatea presei. A încorporat chiar și forțe de opoziție în procesul de tranziție. În schimb, PCC a tratat cererile de justiție socială și economică ca pe amenințări la adresa puterii sale, suprimând societatea civilă și restricționând libertățile oamenilor. Regimul și oamenii au fost blocați zeci de ani în această confruntare, făcând de neconceput reconcilierea.

Înțelegerea proaspăt dobândită a tranziției democratice din Spania, împreună cu ceea ce știam deja despre cei din fostul bloc sovietic, m-au determinat să resping fundamental ideologia marxistă în care am avut odată o credință de nezdruncinat. Am ajuns să realizez că teoriile pe care Marx le-a avansat în secolul al XIX-lea erau limitate de propriul său intelect și de circumstanțele istorice ale timpului său. Mai mult, am înțeles că versiunea extrem de centralizată și opresivă a marxismului, promovată de PCC, îi datora mai mult lui Stalin decât lui Marx însuși. Am perceput-o din ce în ce mai mult ca pe o ideologie formată pentru a servi o dictatură interesată. Marxismul, am început să sugerez în publicații și prelegeri, nu ar trebui să fie venerat ca un adevăr absolut, iar China a trebuit să înceapă călătoria către democrație. În 2010, când unii experți liberali au publicat un volum editat, intitulat Către constituționalism, am contribuit cu un articol care discuta despre experiența spaniolă.

Viziunea mea – împărtășită cu alți erudiți liberali – era că China va începe prin implementarea democrației în cadrul partidului, lucru care, pe termen lung, va duce la o democrație constituțională. China ar avea un parlament, chiar și un adevărat partid de opoziție. În sufletul meu, mă temeam că PCC ar putea rezista violent unei astfel de tranziții, dar am păstrat acest gând pentru mine. În schimb, când am vorbit cu colegii și studenții, am susținut că o astfel de tranziție ar fi bună pentru China și chiar pentru partidul însuși, acesta din urmă putând să-și consolideze legitimitatea devenind mai responsabil în fața poporului. Mulți dintre oficialii cărora le predasem au recunoscut că partidul se confruntat cu probleme, dar ei nu au putut spune acest lucru ei înșiși. În schimb, m-au îndemnat, cu prudență, să-i persuadez pe superiori.

Dezamăgirea numită XI

Problema era că în acel moment, succesorul lui Jiang, Hu Jintao, se deplasa în direcția opusă. În 2003, în timp ce se afla în procesul de preluare a frâielor puterii, Hu a prezentat „Perspectiva științifică asupra dezvoltării”, înlocuitorul său pentru cele Trei Reprezentări ale lui Jiang. Conceptul er o altă încercare de a justifica modelul mixt de dezvoltare al Chinei cu o acoperire subțire de ideologie marxistă și a evitat marile întrebări cu care se confruntă China. Dezvoltarea puternică a Chinei a produs conflicte sociale, pe măsură ce terenurile fermierilor au fost confiscate pentru dezvoltare, iar fabricile storceau muncitorii pentru mai multe profituri. Numărul petiționarilor care solicită despăgubiri de la guvern a crescut dramatic, iar la nivel național, demonstrațiile au depășit în cele din urmă 100.000 pe an. Pentru mine, nemulțumirea semnala că devine din ce în ce mai greu pentru China să-și dezvolte economia fără a-și liberaliza politica.

Hu credea altceva. „Nu amestecați lucrurile”, a spus el, în 2008, la o ceremonie care marca 30 de ani de la politica de reformă și deschidere. Am înțeles astfel că reformele economice, politice și ideologice pe care le-a făcut partidul până acum ar trebui menținute, dar nu împinse înainte. Hu se apăra de acuzațiile ambelor părți: de la conservatorii care credeau că reforma a mers prea departe și până la liberalii care credeau că nu a mers suficient de departe. Astfel, China, sub mandatul lui Hu, a intrat într-o perioadă de stagnare politică, un declin similar cu ceea ce trăise Uniunea Sovietică sub Leonid Brejnev.

Astfel, cu optimism, m-am uitat la Xi, atunci când a devenit clar că avea să preia puterea. Reformele ușoare fuseseră făcute cu 30 de ani în urmă; acum era timpul pentru cele grele. Având în vedere reputația tatălui lui Xi, un fost lider al PCC cu înclinații liberale, și stilul flexibil pe care Xi însuși îl afișase în funcțiile deținute anterior, eu și alți susținători ai reformei am sperat că noul nostru lider va avea curajul să adopte schimbări îndrăznețe în politica Chinei. Dar nu toată lumea avea o astfel de încredere în Xi. Scepticii pe care îi știam s-au împărțit în două categorii. Ambele s-au dovedit preștiutoare.

Primul grup era format din „prințișori”- descendenți ai fondatorilor partidului. La fel ca Bo Xilai, și Xi era un astfel de „prințișor”. Xi și Bo au ajuns la funcții la nivel de provincie și ministeriale superioare aproape în același timp și se aștepta ca ambii să se alăture celui mai înalt organism din PCC, Comitetul Permanent al Biroului Politic. Erau considerați principalii pretendenți la conducerea Chinei. Dar Bo a ieșit din cursă la începutul anului 2012, când a fost implicat în uciderea, de către soția sa, a unui om de afaceri britanic, iar veteranii partidului au susținut un Xi sigur și constant. „Prințișorii” pe care îi știam, familiarizați cu firea nemiloasă a lui Xi, au prezis că rivalitatea nu se va opri aici. Într-adevăr, după ce Xi a preluat puterea, Bo a fost condamnat pentru corupție, i-au fost confiscate toate bunurile și a fost condamnat la închisoare pe viață.

Celălalt grup de sceptici era format din experți universitari ai regimului. Cu mai mult de o lună înainte de cel de-al 18-lea Congres al Partidului, din noiembrie 2012, când Xi urma a fi anunțat oficial ca noul secretar general al PCC, discutam cu un reporter veteran de la o revistă chineză importantă și cu un profesor important de la școala mea, care urmărise multă vreme cariera lui Xi. Cei doi tocmai încheiaseră un interviu și, înainte de a pleca, reporterul a aruncat o întrebare: „Am auzit că Xi Jinping a locuit în complexul școlii centrale a partidului pentru o perioadă de timp. Acum este pe cale să devină secretarul general al partidului. Ce credeți despre el?” Buza profesorului a zvâcnit, omul sunând, cu dispreț, că Xi suferea de o „cunoaștere inadecvată”. Reporterul și cu mine am fost uimiți de această declarație directă.

În ciuda acestor opinii negative, mi-am suspendat de bunăvoie neîncrederea și mi-am pus speranțele în Xi. Dar la scurt timp după ascensiunea lui Xi, am început să am îndoieli. Un discurs pronunțat în decembrie 2012 a sugerat o mentalitate reformistă și progresistă, dar alte declarații au lăsat să se înțeleagă o revenire la era pre-reformă. Xi se îndrepta spre stânga sau spre dreapta? Tocmai mă retrăsesem de la Școala centrală de partid, dar am păstrat în continuare legătura cu foștii mei colegi. Odată, când vorbeam cu unii dintre ei despre planurile lui Xi, unul mi-a spus: „Nu se pune problema dacă Xi merge la stânga sau la dreapta, ci mai degrabă că îi lipsește judecata de bază și vorbește ilogic”. Toată lumea a tăcut. Un fior rece mi-a străbătut șira spinării. Cu astfel de carențe, cum ne-am putea aștepta ca el să ducă lupta pentru reforma politică?

Curând am ajuns la concluzia că probabil nu putea. După ce Xi și-a lansat planul de cuprinzător reformă, la sfârșitul anului 2013, cercurile de afaceri și academice au prezis cu entuziasm că va continua reformele majore. Sentimentul meu a fost exact opusul. Planul a evitat toate problemele cheie ale reformei politice. Problemele de lungă durată ale Chinei – de corupție, datorii excesive și întreprinderi de stat neprofitabile – au rădăcini în puterea oficialilor partidului de a se amesteca în deciziile economice, fără supravegherea publică. Încercarea de a liberaliza economia în timp ce înăsprea controlul politic a fost o contradicție. Cu toate acestea, Xi lansează cea mai mare campanie ideologică de la moartea lui Mao, pentru a reînvia guvernarea maoistă. Planul său solicita o supraveghere socială intensificată și o reducere a liberei exprimări. Interzicerea oricărei discuții despre democrația constituțională și valorile universale a fost promovată cu nerușinare sub steagul „guvernării, managementului, serviciului și legii”.

Această tendință a continuat cu un pachet de reforme legislative, adoptate în 2014, care a expus în continuare intenția partidului de a folosi legea ca instrument pentru menținerea guvernării totalitare. În acest moment, tendințele perverse ale lui Xi și regresia politică a PCC erau clare. Dacă mai avusem la un moment dat o vagă speranță pentru Xi și partid, iluziile mele erau acum spulberate. Evenimentele ulterioare urmau doar să confirme că, atunci când era vorba de reformă, Xi ducea China de la stagnare la regresie. În 2015, partidul a săltat sute de avocați ai apărării. Anul următor, a lansat o campanie în stilul Revoluției Culturale împotriva unui magnat imobiliar rău de gură. Reacția mea la acel episod a fost cea care m-a aruncat în apa clocotită.

Ultimul pai

Magnatul respectiv, Ren Zhiqiang, intrase tot mai mult în conflict cu Xi, pe care l-a criticat pentru cenzurarea presei chineze. În februarie 2016, un site web al PCC l-a etichetat pe Ren ca „anti-partid”. Nu l-am cunoscut personal pe Ren, dar cazul său mi-a părut deosebit de deranjant, deoarece m-am bazat de mult pe principiul că în cadrul PCC, ni s-a permis – chiar încurajat – să vorbim liber pentru a ajuta partidul să-și îndrepte propriile greșeli. Aici era vorba de un membru de partid vechi, care fusese demonizat pentru că făcuse exact asta. După ce am trăit Revoluția Culturală, știam că persoanele marcate cu eticheta de „anti-partid” erau private de drepturile lor și supuse unei persecuții dure. Deoarece apărarea lui Ren nu a putut fi publicată niciodată în mass-media aflată sub cenzură, am scris un text în acest sens l-am trimis unui grup WeChat, sperând că prietenii mei îl vor distribui contactele lor. Articolul meu a devenit viral.

Deși cea mai mare parte a articolului meu pur și simplu cita constituția partidului și codul de conduită, comitetul de disciplină al Școlii Centrale de Partid m-a acuzat de erori grave. M-am confruntat cu o serie de audieri intimidante, în care cei ce mă interogau au pus presiune psihologică asupra mea, recurgând şi la cuvinte-capcană, în efortul de a induce o falsă mărturisire a faptelor greșite. A fost incomod, dar am luat acest proces cape o competiţie psihologică. Mi-am zis că dacă nu voi arăta că mă tem, vor pierde jumătate din luptă. Așa că a urmat un impas: am continuat să public, iar autoritățile mă sunau în continuare pentru interogare. În curând, am ajuns la concluzia că agențiile de securitate îmi interceptau telefonul, îmi citeau corespondența digitală și mă urmăreau pentru a vedea unde m-am dus și cu cine m-am întâlnit.

Profesorii pensionari de la Școala centrală de partid au nevoie, de regulă, doar de permisiunea şcolii pentru a călători în Hong Kong sau în străinătate, dar acum școala a sugerat că, în viitor, trebuia să primesc aprobare pentru astfel de călătorii de la Ministerul Securității Statului.

În aprilie 2016, a fost publicat pe un site din Hong Kong textul unui discurs pe care îl susținusem cu câteva luni mai devreme la Universitatea Tsinghua şi în care arătam că dacă ideologia încalcă bunul simț, aceasta se scufundă în minciuni. Momentul a fost unul prost: Xi tocmai anunțase că se mersese prea departe cu libertatea de mişcare de la Școala centrală de partid și a cerut o mai mare supraveghere a profesorilor săi. Drept urmare, la începutul lunii mai, am fost chemată iarăşi de către comisia de disciplină a școlii și acuzată de opoziţie la adresa lui Xi. De atunci, PCC mi-a blocat accesul la toate mijloacele de informare din China – scris, online, TV. Nici măcar numele nu mi-a mai putut fi publicat. Apoi, într-o noapte de iulie, am fost convocată din nou la o ședință, la Școala centrală de partid, unde un membru al comitetului de disciplină mi-a pus în faţă un teanc de documente. „Există deja atât de mult material despre tine”, mi-a zis el. „Mai gândește-te.” Era clar că eram avertizată să păstrez tăcerea și că, dacă aș da un mesaj pe Twitter, aș fi supusă unor măsuri disciplinare, inclusiv reducerea beneficiilor de pensionare. M-am indignat din cauza tratamentului care mi s-a făcut, deși am înțeles că alții au fost tratați și mai dur.

În toți anii în care fusesem membru al PCC, nu am încălcat niciodată o singură regulă și nici nu am fost convocată vreodată pentru mustrare. Dar acum, eram audiată în mod regulat de oficialii partidului. Comitetul de disciplină al școlii a amenințat în repetate rânduri perspectiva umilitoare de a organiza o mare ședință publică și de a anunța o pedeapsă formală. La sfârșitul fiecărei conversații, interogatorii mei îmi cereau să păstrez secretul. Totul făcea parte dintr-o lume interlopă care nu putea fi expusă la lumina zilei.

Apoi episodul unei mușamalizări a brutalității poliției a declanșat ruptura ultimă dintre mine Xi şi partid. În mai 2016, Lei Yang, un om de știință în domeniul mediului, se îndrepta spre aeroport pentru a-și lua soacra când, în circumstanțe care rămân tulburi, a murit în custodia poliției din Beijing. Pentru a se sustrage de la răspundere, polițiștii au dat vina pe Lei, susținând că ar fi solicitat o prostituată. Colegii săi din timpul universității, revoltați de această încercare de defăimare, s-au unit pentru a-i ajuta familia să facă dreptate, începând o campanie cu ecouri în toată China. Pentru a înăbuși furia, conducătorii PCC au ordonat o anchetă. Procuratura a fost de acord cu o autopsie independentă și a fost programat un proces.

S-a întâmplat însă ceva ciudat: părinții, soția și copiii lui Lei au fost plasați sub arest la domiciliu, iar guvernul local le-a oferit despăgubiri masive, în jur de un milion de dolari, pentru a renunța la a mai căuta adevărul. Când familia Lei a refuzat, suma a fost majorată la 3 milioane de dolari. Chiar și după ce a fost aruncată în joc o casă de 3 milioane de dolari, soția lui Lei a insistat să fie reabilitat numele răposatului ei soț. Guvernul i-a presat apoi pe părinții lui Lei, care au îngenuncheat în fața nurorii lor și au rugat-o să abandoneze cazul. În decembrie, procurorii au anunțat că nu vor acuza pe nimeni pentru moartea lui Lei, iar avocatul familiei sale a dezvăluit că fusese forțat să se retragă.

Când am aflat de acest rezultat, am rămas la birou toată noaptea, cuprinsă de durere și furie. Moartea lui Lei fusese un caz clar de încălcare a legii și, în loc să-i pedepsească pe ofițerii de poliție responsabili, superiorii lor au încercat să folosească banii din impozitele poporului pentru a soluționa problema în afara instanței. M-am întrebat: Dacă oficialii PCC sunt capabili de astfel de acțiuni disprețuitoare, cum se poate avea încredere în partid? Mai presus de toate, m-am întrebat cum aș putea rămâne parte a acestui sistem.

După 20 de ani de ezitare, confuzie și mizerie, am luat decizia de a ieși din întuneric și de a o rupe definitiv cu partidul. În curând, marele salt înapoi al lui Xi avea să nu-mi lăse o altă opțiune. În 2018, Xi a abolit limitele mandatului prezidențial, deschizând perspectiva că va trebui să trăiesc la nesfârșit sub conducerea neo-stalinistă. În vara următoare, am putut călători în Statele Unite, cu viză de turist. Aflându-mă acolo, am primit un mesaj de la un prieten care îmi spunea că autoritățile chineze, acuzându-mă de activități „anti-China”, mă vor aresta dacă mă întorc. Am decis să-mi prelungesc vizita până când lucrurile s-au calmat. Apoi a izbucnit pandemia de COVID-19, iar zborurile către China au fost anulate, așa că a trebuit să aștept puțin mai mult. În același timp, am fost dezgustată de gestionarea greșită a focarului de către Xi și am semnat o petiție de susţinere pentru Li Wenliang, oftalmologul din Wuhan hărțuit de polițiști pentru că-şi avertizase prietenii cu privire la noua boală și care, în cele din urmă, a murit din cauza ei. Am primit apeluri telefonice urgente de la autoritățile de la Școala centrală de partid, cerându-mi să vin acasă.

Dar atmosfera din China devenea tot mai întunecată. Ren, magnatul imobiliar disident, a dispărut în martie și a fost în scurt timp dat afară din partid și condamnat la 18 ani de închisoare. Între timp, problemele mele cu autoritățile au fost agravate de lansarea neautorizată a unei discuții private pe care o susținusem, online, într-un mic cerc de prieteni, şi în care numisem PCC „un zombi politic”, spunând totodată că Xi ar trebui să demisioneze. Când le-am trimis prietenilor un scurt articol în care denunțam noua lege represivă a securității naționale a lui Xi, în Hong Kong, cineva a scurs şi asta.

Știam că am probleme. La scurt timp, am fost dată afară din partid. Școala mi-a tăiat beneficiile de pensionare. Contul meu bancar a fost înghețat. Am cerut autorităților de la Școala centrală de partid o garanție a siguranței mele personale dacă e să mă întorc. Oficialii de acolo au evitat să răspundă la întrebare, trecând în schimb la amenințări vagi împotriva fiicei mele din China și a fiului ei mic. A fost momentul în care am acceptat adevărul: nu mai există cale de întoarcere.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here