Președintele Donald Trump pare să fi inițiat prima sa tentativă serioasă de a defini o cale de ieșire din războiul care riscă să-i nenorocească președinția, să pună cruce speranțelor Partidului Republican de a păstra măcar Senatul, să facă pulbere modelul economic al aliaților SUA din Golf și să abată o recesiune cu tentaculele la nivel global.
Luni, subit, cu câteva ore înainte să expire un ultimatum pe care doar ce-l dăduse el însuși, sâmbătă, liderul SUA a început să vorbească de organizarea unor negocieri cu Iranul; și totodată, să afirme că chiar ar fj găsit la Teheran niște oameni de treabă cu care să facă o înțelegere.
Trecutul recent ne-a învățat însă că de fiecare dată când se vede prins în impas, Trump are reflexul de a arunca pe piață ceva împachetat ca o veste bună, fără ca sub ambalaj să se și afle un produs pe măsura ambalajului.
Scepticismul ne este, așadar, cel mai bun aliat în astfel de momente, iar în cazul de față scepticismul are fundamente aproape imposibil de zdruncinat. Iar aici nu e vorba de faptul că negocierile ar fi imposibile între beligeranți – mereu există loc și sens pentru așa ceva, niciun conflict nu le trântește definitiv ușa.
Fie și luând numai cazul Ucrainei, e binecunoscut faptul că negocieri au existat de-a lungul celor patru ani de conflict, au debutat încă din primele luni, s-au succedat însă la intensități deosebit de variate și într-un ritm puternic accidentat, dar până acum nu au dus la niciun rezultat. Și, vorba aia, sunt peste patru ani !
Dar, în fine, revenind la războiul din Iran, până una-alta ar merita sondat terenul pe care Trump a grefat ideea că ar începe discuțiile și astfel vom înțelege de ce fundamentele ei sunt totuși precare, cel puțin în momentul de față.
1. Întâi, rămâne de lămurit ce a fost mai întâi: oul sau găina? Altfel spus, cine a cerut negocieri? Americanii zic că iranienii, iar iranienii zic că americanii. Iar iranienii mai zic și că nici vorbă de negocieri.
În realitate, amândouă taberele ar avea nevoie de liniștirea lucrurilor, doar că unii mai devreme, iar alții mai târziu, unii într-o anumită doză, iar alții într-o doză diferită.
La cum arată lucrurile, din punct de vedere politic și economic, administrația Trump pare să aibă mai multe motive să se grăbească cu o ieșire din conflict. În schimb, regimul supraviețuitor de la Teheran are mai multă nevoie de a gestiona bine încetarea războiului decât de a ajunge rapid la ea.
Pentru Washington, riscul mai mare provine din continuarea războiului, în timp ce pentru Teheran riscul mai mare provine din instalarea prematură a păcii, căci, la fel ca în cazul lui Putin, pentru un regim criminal precum cel iranian sau rus, o pace prematură se poate dovedi un tovarăș de drum extrem de capabil să trădeze regimul.
Cât timp poartă războiul, regimul iranian e relativ ferit de provocări serioase, din plan intern, la adresa supraviețuirii sale politice. Provocările din plan extern s-au dovedit sângeroase pentru figurile din primele eșaloane, dar nu și letale structura mozaicală a puterii politice.
Trump încearcă să prezinte ieșirea din război ca pe un deziderat împărtășit în egală măsură de Washington și Teheran, dar asta e o fumigenă de marketing, realitatea din teren fiind semnificativ diferită.
2. Ideea cu negocierile a fost lansată de Trump după ce dăduse un ultimatum din start puțin credibil: aruncarea Iranului în întuneric, prin bombardarea centralelor sale electrice.
A fost un ultimatum puțin credibil nu pentru că o astfel de acțiune nu ar fi avut un impact dur asupra Iranului, ci pentru că ar fi creat mai multă durere populației iraniene decât regimului însuși; l-ar fi făcut pe Trump să semene periculos de mult cu Putin, care procedează fix astfel în Ucraina (deși fără real succes); ar fi amplificat unda de șoc care lovește de peste trei săptămâni statele din Golf, căci iranienii au avertizat că vor lovi și mai asimetric statele din Golf, inclusiv uzinele vitale de desalinizare a apei (și nimic nu ne poate face să credem că Iranul nu ar fi procedat astfel); i-ar fi alienat și mai mult pe aliații occidentali ai SUA, care oricum au taxat cu o răceală greu de ignorat ultimatumul lui Trump.
Apoi, a fost un ultimatum pe care Trump l-a dat într-un moment în care piețele energetice intraseră isteric în vrie, în care Israelul a suferit lovituri puternice, în care iranienii le-au arătat lui Trump și lui Netanyahu cea mai neagră pisică, lovind cu rachetă balistică foarte aproape de inima programului nuclear israelian, situată în Dimona.
Iar după trei săptămâni de război, iranieni au demonstrat că încă au resurse chiar și pentru a încerca să lanseze proiectile la 4000 de kilometri distanță de propriul teritoriu.
3. Ideea cu negocierile, lansată de Trump, a venit și într-un moment în care liderul american trebuia, la expirarea termenului, fie să bombardeze cum și ce a zis, fie să renunțe la asta.
E limpede acum că își dorea puternic să renunțe, dar pentru asta trebuia găsit un motiv – iar acel motiv pare a fi tocmai suspect de convenabila poveste cu negocierile; căci, când zici că vrei să negociezi – nu-i așa? – cel puțin amâni loviturile în plină figură.
4. Ideea cu negocierile a venit totodată într-un moment în care trebuiau satisfăcute, măcar relativ și măcar pentru moment, două tabere aliate SUA, dar cu interese divergente una în raport cu cealaltă: Israelul, pe de o parte, și monarhiile din Golf, pe de alta.
Israelul vrea să continue conflictul cel puțin câteva săptămâni (după cum a și anunțat în weekend). Statele din Golf vor să se oprească totul cât mai rapid. Prin amânarea cu cel puțin cinci zile a ultimatumului transmis Iranului, Trump împacă (relativ și pentru moment) și Israelul, și Golful.
Netanyahu primește încă cel puțin cinci zile de desfrâu razboinic, pe când șeicii, deși nu primesc calmul dorit, măcar văd îndepărtat spectrul unor riposte iraniene asupra unor ținte vitale pentru populațiile și economiile lor.
5. Acuma, strict în privința negocierilor menționate de Trump, analiza trebuie să țină cont de două elemente de start.
Fie sunt un bluf – din cauza constrângerilor la care e supus Trump pentru a căuta o ieșire din dubla fundătură: pe de o parte din ultimatumul caricatural, iar pe de alta, din războiul propriu-zis.
Fie sunt un bluf și din cauza dorinței lui Trump de a mai câștiga timp, având în vedere că armata SUA ar putea avea în vedere extinderea operațiunilor, prin incursiuni la sol. Pare că a și început să disloce trupe în acest sens (câteva mii de militari), dar ele sunt încă pe drum, venind dinspre Asia și America. Deci mai au nevoie de timp până ajung la destinație.
Fie sunt un bluf – dar de data asta din cauza accelerării ripostei iraniene din ultimele zile asupra teritoriul israelian.
Fie nu sunt un bluf – e la fel de posibilă și această variantă, din două perspective: SUA au nevoie de o calmare a jocului (s-a și văzut că imediat după amânarea ultimatumului și vehicularea negocierilor prețul petrolului a scazut); respectiv, SUA consideră că au identificat interlocutori relevanți la Teheran, dar dacă despre asta e vorba, atunci se nasc două noi dimensiuni.
Prima ar fi că acești interlocutori relevanți de la Teheran chiar există – dar în absența unor detalii suplimentare care să fi fost oferite de Washington, dubiile totuși persistă puternic, căci actorii ce par azi relevanți la Teheran nu prea par niște porumbei ai păcii (din motivele pe care le-am și expus mai sus).
A doua ar fi că acești interlocutori relevanți de fapt nu există, în schimb, negociatorii lui Trump ar fi putut fi seduși și induși în eroare de alți actori de la Teheran (mai puțin sau deloc relevanți).
Nu poți exclude varianta asta, din două motive: pe de o parte, la Teheran pot exista elemente ale regimului, dornice de discuții, dar ele să fie elemente relativ marginale sau cel puțin fără un spate puternic; iar pe de altă parte, emisarii lui Trump pentru Iran și Orientul Mijlociu, ginerele Kushner și prietenul Witkoff, nu sunt neapărat niște lumini de competență, lucru demonstrat până acum. Iar dacă lumini cei doi nu sunt, atunci riscul de a fi interpretat greșit semnalele primite de la Teheran și/sau riscul de a fi cartografiat greșit spectrul actorilor relevanți de la Teheran sunt, ambele, extrem de ridicate.
6. În fine, chiar dacă totul s-ar aranja ca în basme, iar negocierile pomenite de Trump chiar vor începe, obstacole majore rămân pe mai departe în calea tuturor.
Iar cel mai mare dintre ele ține de condițiile maximaliste care nu vor cruța nici aceste negocieri, așa cum nu au cruțat nici negocierile pentru încetarea războiului din Ucraina.
Iar ambele tabere sunt obligate să țină destul de strâns cu dinții de pretenții maximaliste: distrugerea totală a programului nuclear iranian (pentru SUA și Israel), distrugerea regimului (pentru Israel), garanții pe termen lung pentru statele din Golf că nu vor mai fi țintele Iranului, garanții pentru restul statelor lumii că Strâmtoarea Ormuz va fi liberă circulației, respectiv, din perspectiva Iranului, nerenunțarea la programul nuclear și neschimbarea regimului (două elemente existențiale pentru elementele supraviețuitoare de la Teheran).
În ceea ce îl privește pe el personal, Donald Trump are în realitate un set aparte de așteptări de la orice eventuale negocieri: să poată produce o narațiune convenabilă politic pe formă, chiar dacă nu și solidă pe fond.
Toate astea, puse cap la cap, par mai degrabă să încurajeze nu o pace solidă, relevantă și “împăciuitoare”, ci diverse forme de continuare a conflictului inițiat pe 28 februarie; dacă nu cumva o nouă fază de escaladare în care toată părțile implicate să vadă (încă o dată) un nou drum către o imaginară dezescaladare.
O cale curată de a ieși din acest război nu există pentru nimeni, iar nivelul de murdărie pe care fiecare parte îl poate considera acceptabil rămâne un mister.
