Situația grea în care președintele american și-a băgat țara și unda de șoc (economică și de securitate) pe care a provocat-o la nivel global nu vor putea fi depășite lansând acuzații nefondate la adresa NATO și amenințând aliații.
Din contră, genul acesta de atitudine poate doar complica și mai mult teribila încurcătură în care se află SUA.
America are azi nevoie de parteneri și are nevoie de ei mai mult ca oricând în ultimul sfert de secol.
Dar:
- America are nevoie de parteneri cu cap limpede, în condițiile în care la Washington capetele limpezi nu sunt cele care iau azi deciziile, iar decidenții nu au cap limpede.
- Totodată, partenerii au nevoie să fie tratați de administrația Trump într-adevăr ca parteneri, iar nu ca vasali; ca tovarăși de drum lung, nu ca obiecte de unică folosință.
- În fine, partenerii de care are nevoie America, mai au, la rândul lor, nevoie și de un cadru rațional și pertinent, clar definit și previzibil în care să joace un asemena rol.
Din nefericire, în cazul apelului său la aliații NATO, pentru a se ocupa de securizarea Strâmtorii Ormuz, dar în termenii doriți de el, Trump nu a oferit până acum decât nerespectoase somații și nerealiste pretenții, precum și zero perspective care să justifice o implicare adecvată.
Pe un ton de guru domnind peste rătăciți, în realitate președintele SUA a chemat NATO în Orientul Mijlociu nu ca să contribuie la soluționarea pe fond a problemei, ci ca să salveze aparențele.
Trump a chemat NATO în Strâmtoarea Ormuz nu pentru că armatele americană și israeliană fac o treabă fantastică în Iran, ci tocmai pentru că au ajuns în impas și au creat o criză mondială de proporții.
Și, cel mai cinic dintre toate aspectele, Trump a chemat NATO să își expună forțele tirurilor directe de rachete și drone iraniene doar pentru ca astfel bilanțul uman cu care armata SUA se va confrunta în cursul operațiunii Furia Epică să fie mai semnificativ mai redus – căci acest bilanț le va fi imputat de opinia publică din SUA și președintelui american, și Partidului Republican… în an electoral.
În Iran, administrația Trump a început o treabă murdară pentru care, după cum se poate vedea, nu fusese pregătită și în privința căreia, în prealabil, nu doar că nu și-a consultat aliații, dar nici măcar nu i-a prevenit.
În chestiunea Ormuz, cel mai bun lucru pe care îl pot face, pentru America, partenerii Americii este acela de a rămâne fermi pe poziție:
- Niciun pas în față, câtă vreme nu tac armele.
- Iar după ce tac armele, niciun pas în față dacă nu vor avea putere reală de decizie în privința modului în care se va discuta pe mai departe cu Iranul și în privința modului în care forța de sprijin, oferită de parteneri, își va juca partitura în securizarea zonei.
Vremea monopolului trumpist pe cum își asumă alții riscurile și cum își urmăresc alții propriile interese a apus, iar Iranul e tocmai cântecul său de lebădă.
Atitudinea partenerilor din NATO ai Americii trebuie să urmeze această linie nu din vreun sentiment ieftin de revoltă față de comportamentul cronic abuziv al liderului de la Casa Albă, ci din rațiuni ce țin de înțelegerea fină a dinamicii conflictului și din rațiuni strategice în general.
Căci deblocarea traficului maritim prin Strâmtoarea Ormuz depinde în mod fundamental de absența războiului în proximitatea ei, iar nu de o imaginară aneatizare a inamicului, pe care Trump o promite, pe care nu a livrat-o nici până acum și pe care nu va apuca probabil să o livreze niciodată.
Ca să pricepem și mai bine de ce este vital ca foaia de parcurs a implicării partenerilor din NATO ai Americii în securizarea Strâmtorii Ormuz să nu fie dictată boierește de către Donald Trump, este util să avem mereu în vedere cât de densă e ceața din mintea președintelui Trump.
Iar în acest sens, este revelator proaspătul episod din Biroul Oval, când Donald Trump, în prezența premierului Japoniei, Sanae Takaichi, a șocat spunând că nu își informase aliații că va ataca Iranul pentru a putea beneficia de efectul surprizei de tipul Pearl Harbor.
Trump a șocat, întâi, prin gafa diplomatică odioasă pe care a comis-o.
Dar a șocat încă o dată prin faptul că a considerat un succes atacul nipon asupra navelor americane de la Pearl Harbor.
În realitate, prin surpriza făcută americanilor la Pearl Harbor, Japonia imperială a avut ulterior parte de propria surpriză: înfrângerea umilitoare într-un război lung și extrem de sângeros, urmată de ocupație.
În Iran, Trump și-a asigurat elementul surpriză pentru lovitura de deschidere, a intrat în impas în săptămânile care au urmat și, poate, în caz că partenerii tradiționali ai SUA vor rămâne raționali, SUA, spre deosebire de Japonia, va reuși să evite etapa finală a modelului Pearl Harbor.
