<< Pe plan internațional, reporterul de război Illia Ponomarenko este probabil cel mai cunoscut ucrainean, după președintele Volodimir Zelenski. Secretul succesului său constă în a livra cât mai multe opinii. Dar unde trasează el granița dintre jurnalism și activism? O vizită la Kiev >>, scrie Thore Schröder, pentru Der Spiegel.
<< Au fost atât de multe situații în care i s-ar fi putut întâmpla ceva. De exemplu, în deplasările sale în zonele de primă linie din Donbas, unde a fost de peste 20 de ori în ultimii opt ani. Sau în timpul asediului rusesc din pragul ușii sale, de la Kiev, despre care a relatat aproape fără oprire, în martie. Într-o seară, un obuz de tanc a lovit blocul în care locuiește. Clădirea s-a zguduit, spune el, „dar, ca jurnalist, știam că, deși orașul meu este atacat, trebuie să rămân”.
Illia Ponomarenko, 30 de ani, a scăpat nevătămat. Dar apoi, la mijlocul lunii iunie, seria lui noroc neîntrerupt s-a încheiat în timp ce mergea pe o bicicletă electrică. A fost un accident fără nicio cauză evidentă. Ponomarenko era în drum spre o întâlnire cu primarul Kievului, Vitali Klitschko, și cu prim-ministrul albanez, Edi Rama. Ambasadorul ucrainean în Albania, care era și el prezent și îl cunoștea pe Ponomarenko de pe Twitter, îi sugerase reporterului de război să li se alăture.
Și-a pierdut echilibrul în timp ce mergea pe Bulevardul Victoriei, bicicleta a căzut și s-a izbit de un gard. Nu purta cască. „Mă grăbeam. Nu-mi amintesc căzătura”, spune Ponomarenko, la întâlnirea cu el, de la jumătatea lunii august.
Deasupra și sub ochiul drept, dar și pe nas încă mai are cicatrici roz. Multe altele se găsesc pe alte părți ale corpului. El spune că rănile la cap nu sunt cele mai grave. După accident, a fost supus unei intervenții chirurgicale de trei ore. „Având în vedere toate astea, acum mă descurc destul de bine”, spune el.
Imposibil de trecut cu vederea
Ponomarenko este cel mai cunoscut jurnalist ucrainean în afara țării. Diplomați, foști cunoscuți responsabili militari și analiști politici îl urmăresc pe Twitter. Pentru oricine urmărește îndeaproape războiul din Ucraina, este aproape imposibil să-l treacă cu vederea, iar presa străină îl intervievează în mod regulat. Singurul alt ucrainean care ar putea primi mai multă atenție decât el în acest moment este președintele Volodimir Zelenski. Ponomarenko este ceva asemănător cu un ambasador pe Twitter al țării sale, deși diplomația nu este întotdeauna punctul său forte: poate fi sarcastic într-un mod care nu este diferit de al lui Andri Melnik, fostul ambasador ucrainean la Berlin.
Când soldații ruși i-au invadat patria, în primele ore ale dimineții zilei de 24 februarie, la Kiev a izbucnit panica, sute de mii de oameni încercând să fugă. Ponomarenko stătuse treaz toată noaptea. La 4:51 a.m., el a postat pe Twitter: „Asta este băieți. Ne vedem în Ucraina victorioasă”. Pentru oamenii din întreaga lume, el a devenit cel mai important cronicar al războiului, în această perioadă.
De atunci, el ține un jurnal online, adoptând un ton obișnuit, deseori frivol, deși optimist constant. Un tanc rusesc care arde este luat în bătaie de joc drept „arzi, nenorocitule, arzi”. Unui pilot de bombardier ucrainean care a fost ucis, i-a adus un omagiu spunând că acum este „în rai pentru totdeauna”.
Ponomarenko nu se ferește de înflăcărare sau de încălcări ale corectitudinii politice. Tweet-urile sale sunt pline de lamentări și acuzații, omagii și blesteme, referințe la cultura pop și meme. În câteva săptămâni, numărul de adepți i-a crescut de la aproximativ 78.000 la 1,2 milioane. „Se pare că am atins o coardă”, spune el.
Totuși, cum poate cineva să lucreze ca reporter de război când propria sa țară este bombardată? Chiar este posibilă păstrarea a ceva de genul distanței jurnalistice?
Ne întâlnim la Café Zavertailo, în cartierul la modă Podil, din Kiev. Un tramvai roșu, din epoca sovietică, trece pe lângă ușă. La casa de marcat, se găsesc la vânzare biscuiți, iar veniturile obținute din aceștia mergând către armată. Cutiile de prăjituri poartă sloganul: „Fii curajos, ca Ucraina”. Altfel, nimic nu sugerează că există un front de luptă la doar câteva sute de kilometri distanță.
Ponomarenko stă la o masă din mijlocul încăperii, cu iubita sa, Natalia Kușeriava, pe care o cunoaște din perioada în care lucrau împreună la Kyiv Post, predecesorul Kyiv Independent, unde acum lucrează ca reporter. „Suntem împreună doar din decembrie și totul s-a întâmplat foarte repede după aceea”, spune ea. Kușeryava, 27 de ani, lucrează acum la o agenție de comunicare. Ea zâmbește și spune că uneori nu este atât de ușor. Ponomarenko, spune ea, este „foarte absorbit”. El spune că tot ce s-a întâmplat în ultimele luni ar putea încape într-o viață întreagă.
Hotărât și fără compromisuri
Ponomarenko vorbește engleză aproape fără accent. Poartă adidași, hanorac și tricou, gesticulează mult, zâmbește puțin și răspunde repede. Pe Twitter, el poate fi intransigent și gălăgios, dar în persoană, este mai mult un tocilar decât un bătăuș. Multe dintre răspunsurile pe care le dă sunt vagi. Adeseori sună ca ale unui politician care preferă să prezinte puncte de vedere predefinite decât să răspundă la întrebări concrete.
Cum ar fi întrebarea dacă Ponomarenko de pe Twitter este un personaj inventat, creat cu cunoștința faptului că mediul tânjește după astfel de tipologii.
Pe drumul de la cafenea la redacția Kyiv Independent, cere să mergem cu răbdare. Șchiopătează. Ponomarenko suferă de tromboză acută și trebuie să ia în mod constant medicamente și are adesea dureri. Problema data dinaintea accidentului cu bicicleta. În starea în care se află acum, nu va da prea curând raportul din prima linie.
Înainte de 24 februarie călătorise frecvent în est, unde Kremlinul duce război împotriva Ucrainei din 2014 cu ajutorul separatiștilor pro-Kremlin și al propriilor trupe. În această primăvară, Ponomarenko a relatat despre luptele din suburbiile Kievului și despre situația inițial dificilă a aprovizionării. La podul din Irpin, el a intervievat oameni care fugeau de ocupanți sub o grămadă de obuze de artilerie. S-a aflat în tranșeele din regiunea Donețk, în buncărele Kievului și chiar a rămas în apartamentul său atunci când armata rusă se afla la doar câțiva kilometri distanță. El și colegii săi de cameră cumpăraseră provizii și căzuseră de acord asupra căilor de evacuare. Aveau acces și la apartamentele prietenilor, în cazul în care rușii reușesc să intre în Kiev.
Kyiv Independent este situat la etajul al patrulea al unei clădiri de birouri greu de definit. Nu există recepție, nici măcar un semn. Birourile sunt situate în fostul sediu al unei companii de software.
Ziarul există abia de la sfârșitul anului trecut și este finanțat în primul rând prin donații.
„Steaua noastră, idolul nostru”
Olga Rudenko, redactor-șef la Kyiv Independent, a ajuns chiar și pe coperta revistei Time, în luna mai. Ponomarenko joacă un rol central la ziar, fiind corespondent militar. „Illia a fost singurul reporter de război ucrainean care vorbea bine engleza atunci când a început războiul”, spune un prieten. Un coleg îl numește „steaua noastră, idolul nostru”.
Ponomarenko spune că a postat pe Twitter tot ce a văzut în primele săptămâni de război, până la 20 de postări pe zi. „Acum, postez când există o problemă mare sau alți utilizatori îmi cer părerea. Oamenii mă ascultă.”
Pe Twitter, el spune că petrece de la cinci până la șapte ore pe zi. Ponomarenko spune că „cea mai mare greșeală” a lui a fost de a nu fi fost mai activ, mai devreme, pe site-ul de socializare. Astăzi, el vede asta ca pe o „datorie”.
Întrebarea dacă este activist sau jurnalist este una fără succes pentru el. El spune că oamenii de pe Twitter îl urmăresc „pentru că vor onestitate”, nu pentru că ei cred că este imparțial. Probabil că nu a existat niciodată un conflict în istorie în care cazul să fie la fel de clar ca aici, spune el: „Ucraina este victima unui război ilegal de cucerire. A lupta pentru Ucraina este ceea ce trebuie făcut”.
Ponomarenko a crescut în estul Ucrainei, zonă care fusese mult timp neglijată de guvern și este contestată timp de opt ani. Trupele lui Putin au distrus Volnovaha, orașul în care a copilărit, ca și orașul Mariupol, unde a mers la universitate. „Încă am amintirile vremurilor fericite de acolo”, spune el, „dar moartea e peste tot, ca o umbră. Cum poate fi posibilă obiectivitatea aici?”
Își iubea regiunea natală, dar era și o sursă de suferință. Volnovaha este un nod feroviar din Donbas, o regiune minieră și producătoare de oțel. „Întotdeauna a fost un loc problematic”, spune el, „caracterizat de șomaj, alcoolism, criminalitate”. În adolescență, s-a mutat într-o suburbie împreună cu mama și sora lui, iar acolo lucrurile nu s-au schimbat prea mult. „Oamenii erau strict limitați. Singurul lucru pe care îl știau era școala, și apoi munca într-o fabrică.”
Când avea 16 ani, cel mai bun prieten al lui a murit de cancer. „Probabil acesta a fost șocul de care aveam nevoie, ca să plec”, spune el. „M-am gândit că trebuie să existe mai mult în viață”. A învățat engleza și a studiat relațiile internaționale la Mariupol.
Împreună cu alți 20 de studenți și câțiva profesori, a organizat protestul local de Maidan, la sfârșitul anului 2013, susținând revoluția pro-europeană începută la Kiev cu puțin timp înainte. La începutul anului 2014, președintele Viktor Ianukovici a fugit în Rusia, Putin a ocupat Crimeea, iar trupele sale au început să destabilizeze Donbasul. Ponomarenko a fost martor la modul în care milițiile conduse de Moscova au preluat controlul asupra Mariupolului până când trupele ucrainene, cu ajutorul Regimentului Azov, au eliberat orașul.
Când au izbucnit lupte de stradă, a trimis un e-mail la BBC, oferindu-se să lucreze ca reporter la fața locului. „Mi-a sunat telefonul la patru dimineața, iar 10 minute mai târziu, am fost în direct la radio”, spune el. De atunci, a relatat în repetate rânduri, din Mariupol, pentru postul de radio.
După absolvire, Ponomarenko s-a mutat înapoi la Volnovaha, pentru a lucra la ziarul local, Lumea noastră. În căutarea unei noi provocări, în mai 2016, s-a urcat într-un tren spre Kiev, cu rucsacul în spate și 100 de dolari.
Ponomarenko se apropie acum la aproximativ un articol pe săptămână publicat în Kyiv Independent, multe dintre ele fiind analize lungi, concentrându-se pe gestionarea războiului de către Ucraina. Relatările sale sunt pline de substanță, mai ales când vine vorba de succesele Ucrainei. El scrie mai rar materiale critice, despre lipsa echipamentului și a conducerii tactice în războiul de artilerie, de exemplu. Uneori, articolele sale sună ca tweet-urile lui – oferind discursuri motivaționale oamenilor și susținătorilor acestora, sau dând replică criticilor săi. La 24 august, la șase luni de la război, a scris: „Fiți parte din soluție, așa cum puteți, sau dați-vă la o parte din drum”.
Ucraina a fost invadată de vecinul său care se presupune a fi mult mai puternic. Se zbate pentru libertate și depinde, mai ales, de bunăvoința donatorilor săi. Ceea ce face Ponomarenko poate fi numit, doar într-o anumită măsură jurnalism. Jurnalismul necesită obiectivitate, iar lui Ponomarenko de cele mai multe ori îi lipsește. Dar el face ceva bun pentru țara sa, oferindu-i mentalitatea la care a tânjit: asigurare și încredere în sine, în loc de timiditate și scuze.
Întrebat din nou unde vede granița dintre jurnalism și activism, Ponomarenko dă un exemplu. „Când șeful de stat major al armatei ucrainene și-a sărbătorit ziua de naștere, am vrut inițial să-l felicit pe Twitter”. După o clipă de gândire, spune el, s-a hotărât să nu facă asta. >>
