De când și-a început mandatul Donald Trump, rușii au palmele roșii de la aplauze și nici pe chinezi nu-i dor mâinile mai puțin, de la același exercițiu. Suspect, copleșitor de îngrijorător, de neimaginat ceea ce traversăm!
Să vedem cum arată un tur al coincidențelor sinistre.
În problema Ucraina-2025, Donald Trump și-a început jocul asemenea modului în care Neville Chamberlain l-a încheiat pe al său, în problema Cehoslovacia-1938.
Desigur, ne aflăm azi în alte vremuri, am acumulat experiențe istorice vaste, Ucraina din prezent nu este Cehoslovacia de atunci, ca atare (încă) nu este exclus ca jocul deschis de Trump să cunoască devieri mai sănătoase de la traseul inițial.
- Până atunci, însă, concluzia care se impune e dureroasă: lovitura de deschidere dată de Trump servește Rusiei de o manieră care lasă impresia că scenariul după care joacă președintele Americii a fost scris mai degrabă la Moscova ori mai degrabă de către Moscova.
Vicepreședintele JD Vance fusese așteptat în Europa și de către Europa în primul rând pentru a livra detalii cu privire la planul american de încheiere a păcii în Ucraina. Cum ceea ce fusese livrat până atunci de către administrația Trump fusese într-adevăr strident pe formă, dar sărac pe fond, o astfel de adaptare era firească, era legitimă. Iar cum cadrul fusese cel al Conferinței pentru Securitate de la München, ideea de a discuta despre război și pace era chiar de bun simț.
În schimb, vicele a venit la Munchen ca și cum în Europa ar fi fost așteptat de alegătorii săi MAGA din Iowa.
Căci asta a sugerat discursul său: ceva concret despre planurile privind Ucraina – mai nimic; în general despre Ucraina – nimic; despre Rusia – nimic rău; despre Europa, în general numai de rău, integral ideologic, profund aliniat nevoilor extremei drepte de pe continent, cu observația că în ceea ce privește România a afișat o perfectă congruență cu axa Georgescu-AUR.
Altfel spus, totul în speech-ul lui JD Vance a curs cam ca la un podcast de nivelul fraților Tate.
- Inevitabil, concluzia e și aici aceeași de mai sus: se vede din avion profitul pe care-l extrage Moscova din prestația vicelui american (care, desigur, nu a vorbit la München fără mandat de la șeful său).
Luarea în derizoriu de către administrația Trump, cel puțin prin vocea vicepreședintelui Vance, a imixtiunii ruse în afacerile interne ale statelor din Europa (fie ele prietene ori neprietene), mai precis în procesele electorale, este o veste proastă nu doar pentru România, țară arătată cu degetul, ci și pentru toți europenii, ca și pentru americanii înșiși.
Bizar de moscovit au sunat cuvintele lui Vance, bizar de multă precaritate silogistică, bizar de slab know-how operativ, bizar de nesubstantială falimiliariate cu istoria.
De altfel, există un pasaj în discursul lui Vance de la Munchen, care cu siguranță va rămâne în anale, dar fără a-i face cinste nici lui, nici șefului său: “Dar dacă democrația voastră poate fi distrusă cu câteva sute de mii de dolari de publicitate digitală din partea unei țări străine, atunci, pentru început, putem spune că ea nu a fost foarte puternică”. Absurd nu e doar ceea ce spune aici, absurd e inclusiv faptul că trebuie să dedicăm timp și spațiu editorial pentru a discuta pe marginea absurdității asteia de zile mari.
- Din nou, concluzia care se desprinde e simplă: nici propaganda rusă, nici Putin însuși nu ar fi putut fi mai elocvenți în apărarea strategiei lor de război hibrid decât a fost însuși vicepreședintele Statelor Unite ale Americii.
Mai departe, Europa, precum și o parte semnificativă a societății americane au de privit cu nedisimulată îngrijorare și naturală stupoare la ceea ce se întâmplă azi în și cu guvernul american; în și cu serviciile de informații americane; în și cu justiția din SUA.
Căci binomul Trump-Musk face anti-minuni și pe plan intern: aruncă în haos guvernul, destructurează și restructurează serviciul diplomatic, CIA, tot felul de alte agenții-cheie, ține sub stres psihologic de masă sute de mii de angajați federali care în mod clar numai de zile normale la cap nu au parte acum, nici în viața profesională, nici în viața personală.
Genul ăsta de vulnerabilizare a arhitecturii și infrastructurii interne a unui stat era de obicei apanajul inamicilor externi, în schimb de data asta, în America de azi, se ocupă cu torpilarea fundamentelor și a funcționarii tocmai administrația prezidențială, direct din Biroul Oval.
- Concluzie, din nou ca o ocluzie: interesele strategice ale Rusiei, dar și ale Chinei (să nu scăpăm din vedere și acest aspect) sunt deservite la superlativ de această beție americană fără precedent a autosubminării. Moscova și Beijing probabil că sunt ele însele în stare de șoc – pozitiv, desigur, iar nu anafilactic – privind la ceea ce își face sieși Washingtonul.
În fine, pe planul proiectării la nivel global a propriei forțe de hard și soft power, America se găsește, sub domnia lui Trump, în cel mai senil moment al său de după al doilea război mondial.
Este de notorietate faptul că China e angajată pe un drum cu sens unic de concurență agresivă la adresa hegemoniei SUA.
China urmează de altfel modelul american de după 1945. Acolo unde SUA marcase prin Planul Marshall, Acordurile Bretton Woods, ONU, NATO, în zilele noastre China marchează prin BRI, BRICS, AIIB.
Mai mult, în timp ce Trump 2, precum Trump 1, retrage America dintr-o sumedenie de organizații internaționale-cheie, China profită umplând toate golurile lăsate de “America first”.
Dureros pentru potența strategică a Americii, însă dramatic din cale-afară pentru sutele de milioane de pământeni din lumea liberă este faptul că marșul hegemonic al Chinei copiază până la capăt marșul hegemonic de odinioară al Washington-ul și al Moscovei: și Beijingul caută să își impună modelul politic la pachet cu cel economic.
Cum China este o dictatură sinistră, te trec fiorii la gândul că, în cazul în care America chiar va sucomba în autoritarism și/sau izolaționism, modelul politic de la Beijing se poate extinde la București, Berlin, Paris, etc. Deja se simte tot mai mult ca acasă nu departe de noi – la Budapesta.
- Încă o dată, așadar: curat serviciu făcut Rusiei, indubitabil serviciu făcut Chinei, suspect de anti-americană este “America first”.
Poate că Trump va reveni parțial asupra măsurilor anunțate ori deja luate, dacă evoluțiile declanșate de ele vor fi vitrege pe plan intern. Dar există și riscul ca, din contră, să insiste pe drumul sinucigaș chiar și într-un asemenea context.
Să nu uităm că președintele american de azi este același care a stabilit un precedent ce a infectat democrația americană: arunci când a pierdut alegerile, după primul mandat, a refuzat să recunoască acest lucru, s-a opus transferului de putere, iar în cei patru ani care au urmat eșecului din 2020 a investit orice și oricât în subminarea legitimității noii administrații și în subminarea credibilității instituțiilor americane.
Iar pe măsură ce s-a apropiat momentul scrutinului prezidențial din noiembrie 2024, același Trump a pregătit terenul pentru o nouă bulversare a țării, în caz că ar fi pierdut din nou.
În esență, acesta e omul care, direct sau prin emisari ca Vance, a dat, la München, lecții de democrație, de free speec, de sfântă libertate.
Ce a făcut Trump, ce au de înghițit europenii, de unde poate să vină surpriza
