Asociația Catharsis Brașov marchează joi, 16 aprilie, cei 30 de ani de activitate prin Gala Catharsis 30 – „30 de ani într-o seară”, programată de la ora 18.00, la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov. Evenimentul, organizat în parteneriat cu Primăria Municipiului Brașov și teatrul brașovean, este prezentat de organizatori drept un moment de bilanț pentru o activitate care a vizat, în toți acești ani, copiii instituționalizați, prevenirea abandonului, adopțiile, integrarea tinerilor ieșiți din sistemul de protecție și sprijinul pentru copiii cu dizabilități.
Aniversarea spune povestea uneia dintre cele mai persistente campanii civice din jurul unei teme pe care statul român a tratat-o adesea birocratic: soarta copiilor abandonați.
În centrul acestei povești se află Azota Popescu, președinta Catharsis, fost cadru didactic și director de școală, care, după 35 de ani petrecuți în învățământ, și-a mutat energia spre protecția copilului. În primăvara acestui an, Brașovul i-a acordat titlul de cetățean de onoare, o recunoaștere publică a unei activități care a depășit de mult granițele asistenței sociale clasice și s-a transformat într-o formă de presiune constantă pentru schimbarea legislației și a practicilor din domeniul adopției.
Reputația ei de „mamă a orfanilor” nu vine dintr-o formulă sentimentală, ci dintr-un tip de implicare care a continuat dincolo de cazurile punctuale. Copiii abandonați i-au dat acest nume după ce le-a rămas aproape și după dezinstituționalizare, când, de regulă, grija statului se încheie odată cu ieșirea din sistem.
În acești ani, Azota Popescu a intervenit pentru găsirea unei familii potrivite unor copii abandonați, pentru prevenirea abandonului familial, pentru reintegrarea unor copii în familiile naturale și pentru plasarea altora în familii adoptive.
Partea mai puțin vizibilă, dar poate mai importantă, a activității sale a fost lobby-ul civic. De ani buni, Azota Popescu contestă felul în care legislația adopției ține copiii blocați în sistem și întârzie accesul lor la o familie stabilă. A trimis propuneri și memorii către instituții centrale, a căutat sprijin politic pentru modificarea unor articole de lege și a insistat public asupra contradicției dintre interesul superior al copilului și procedurile care, în practică, lungesc inutil drumul spre adopție. La începutul anului 2024, de pildă, a transmis din nou propuneri către Subcomisia pentru Drepturile Copilului din Camera Deputaților, cerând, între altele, eliminarea condiției care obligă familiile de români stabilite în străinătate să locuiască șase luni în România pentru a putea adopta.
Această insistență are în spate și o experiență de mobilizare publică. În 2010, împreună cu tineri dezinstituționalizați, a lansat campania „Vrem o Românie fără orfani”, într-un moment în care România avea peste 70.000 de copii instituționalizați, dar numai 600 declarați adoptabili. Campania a urmărit schimbarea unei legi care, în viziunea inițiatorilor, îngreuna adopția națională și bloca aproape complet adopția internațională.
În jurul acestei teme au fost organizate 15 dezbateri publice: nouă la Brașov, patru în Parlament, două la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție și una la Guvern.
Datele invocate în această bătălie arată și de ce tema a fost una de presiune publică, nu doar de compasiune socială.
La momentul la care Azota Popescu relansa public discuția despre schimbarea adopțiilor, în România erau menționați peste 40.000 de copii instituționalizați, dintre care numai 7.057 eligibili pentru adopție. Dintre aceștia, doar 1.377 fuseseră adoptați în anul anterior, deși existau 2.799 de familii atestate, iar adopțiile internaționale rămâneau aproape inexistente. În acest context, problemele sunt mai degrabă rezultatul unui mecanism care produce întârzieri sistematice decât lipsa de compasiune a societății.
Există și o explicație de biografie pentru această tenacitate. Azota Popescu are rigoarea profesoarei de limba română formate la Cluj și disciplina unui om de școală care mută ideea de grijă din registrul emoției în cel al obligației. În aparițiile sale publice, această combinație este vizibilă: eleganță sobră, claritate a frazei, încăpățânarea de a duce o temă până la capăt. Tocmai această alăturare dintre formarea pedagogică și activismul social a făcut ca Azota Popescu să fie o prezență carismatică în jurul unei fundații, dar și una dintre cele mai recognoscibile voci din România atunci când vine vorba despre copiii abandonați și despre dreptul lor la familie. S-a născut la Crușeț, iar numele său, Azota, oarecum neobișnuit, i-a fost dat de nașii săi de botez, care au fost bunicii Monicăi Lovinescu.
La gala de joi, Brașovul aniversează o organizație locală care a rezistat 30 de ani, dar și una dintre propriile sale bătălii civice de durată care a încercat să transforme drama abandonului dintr-o temă de compasiune într-o temă de politică publică.
