Nicio presiune externă nu poate impune pacea între două părți cu obiective fundamental incompatibile, notează Ian Bremmer în Novaia Gazeta Europa.
<<La aproape patru ani de la invazia la scară largă a Ucrainei de către Rusia, eforturile de a pune capăt războiului se intensifică, în ultimele săptămâni fiind formulate nu una, ci două propuneri, în timp ce emisarii americani fac naveta între Kiev și Moscova.
În mijlocul manifestărilor publice de aplauze — cel mai adesea simulate — pentru eforturile lui Donald Trump de a opri vărsarea de sânge, toată lumea se luptă să modeleze termenii păcii, precum și realitățile de pe teren.
Totuși, în ciuda avalanșei de activități diplomatice, șansele unui armistițiu rămân mici. Este puțin probabil să vedem unul în câteva săptămâni sau chiar în câteva luni. Motivul este simplu: Rusia și Ucraina au încă obiective fundamental incompatibile și niciuna dintre părți nu a găsit suficiente motive pentru a face compromisuri. Concentrarea exclusivă a lui Trump pe obținerea unui acord (indiferent de detalii) nu a schimbat calculul strategic al niciuneia dintre părți.
Trump a făcut din încheierea războiului, indiferent de consecințele pentru Ucraina și Europa, o prioritate importantă pentru al doilea mandat al său și este enervat că acest lucru nu s-a întâmplat deja. Atunci când vrei să obții un acord la cel mai mic cost posibil și nu te interesează în mod deosebit termenii sau implicațiile mai largi pe termen scurt sau lung, calea cu cea mai mică rezistență este să pui presiune pe partea mai slabă.
Partea mai slabă, desigur, este Ucraina, nu doar pentru că are o economie, o populație și o armată mai mici decât Rusia, ci și pentru că este prinsă într-un scandal de corupție care l-a revendicat recent pe șeful de cabinet al președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, Andriy Yermak. Recunoscând că Zelenski se află într-o poziție dificilă pe plan intern, Trump și consilierii săi simt o oportunitate. Presiunea asupra Ucrainei acum ar putea avea mai multe șanse să dea rezultate.
Dar ceea ce se pare că nu înțeleg este că slăbiciunea lui Zelenski face concesiile mai dificile, nu mai ușoare. În timp ce sondajele recente sugerează că doar un sfert dintre ucraineni vor să lupte până la victoria totală, o inversare dramatică față de primii ani ai războiului, aceleași sondaje arată că majoritatea ucrainenilor încă își doresc sfârșitul războiului în termenii ucrainenilor, nu ai rușilor.
Chiar dacă ar fi înclinat să facă acest lucru, un Zelenski vulnerabil din punct de vedere politic nu poate susține un acord care miroase a capitulare și căruia propriul său popor și armata i s-ar opune în mod covârșitor. La rândul său, Rusia știe că deține poziția mai puternică și nu încearcă să ajungă la termeni pe care Ucraina i-ar putea accepta.
De fapt, Vladimir Putin nu încearcă deloc să pună capăt războiului, deoarece crede că poate obține rezultate mai bune pe câmpul de luptă decât la masa negocierilor. Forțele rusești fac progrese lente și anevoioase în Donbas și, deși costurile sunt enorme – zeci de mii de victime, presiuni economice și izolare internațională – Putin a demonstrat că este dispus să le suporte. El rămâne convins că timpul este de partea sa.
Formulând cerințe maximaliste pe care știe că Ucraina nu le poate accepta, cum ar fi recunoașterea de jure a anexărilor teritoriale ale Rusiei, neutralitatea ucraineană fără garanții de securitate semnificative și limite efective ale suveranității Ucrainei, Putin exploatează nerăbdarea lui Trump pentru un acord.
Scopul Kremlinului nu este să negocieze cu bună-credință; este să pară cooperant în fața lui Trump și a liderilor europeni simpatizanți, precum prim-ministrul ungar Viktor Orbán și prim-ministrul slovac Robert Fico, în speranța că Statele Unite vor da vina pe Ucraina pentru inevitabilul eșec diplomatic. În cel mai bun scenariu al lui Putin, această strategie oferă Rusiei două lucruri: o mai mare impunitate în atacurile sale asupra Ucrainei (care altfel ar putea provoca o ripostă americană) și un NATO mai divizat.
Însă strategia lui Putin are limite. Trump a demonstrat deja că se poate întoarce și împotriva Rusiei. Când Trump a devenit frustrat de intransigența lui Putin la începutul acestui an, SUA au acordat Ucrainei permisiunea de a efectua atacuri la distanță în interiorul Rusiei, au impus noi sancțiuni giganților energetici ruși Rosneft și Lukoil și au presat India să reducă achizițiile de petrol rusesc.
Mai mult, Ucraina, Europa și secretarul de stat american Marco Rubio au făcut suficient (până acum) pentru a menține schimbul de informații cu Ucraina și pentru a continua să permită atacuri în adâncime asupra infrastructurii petroliere rusești.
Cealaltă limită a strategiei lui Putin este că Trump nu mai controlează linia de salvare a Ucrainei. SUA vinde arme și furnizează informații, dar țările europene finanțează acum pe deplin efortul de război al Ucrainei. Acest lucru diminuează considerabil influența Washingtonului asupra Kievului. Și fie prin valorificarea activelor înghețate ale Rusiei, fie prin emiterea de datorii comune, liderii europeni au spus clar că nu vor lăsa Ucraina să piardă din cauza lipsei de bani.
Așadar, războiul va trece printr-o altă rundă de discuții eșuate, o altă iarnă și probabil o altă primăvară. Forțele rusești vor continua să încerce să câștige teren. Ucraina va continua să se apere în timp ce atacă infrastructura rusească. Costurile umane și economice vor crește. Poziția Ucrainei se va deteriora probabil, chiar dacă Rusia plătește un preț enorm în sânge și comori pentru câștiguri limitate. Nu va exista suficientă disponibilitate pentru compromisuri prea curând.
Mi-aș dori să nu fie așa. Dar atunci când obiectivele principale ale părților sunt fundamental incompatibile, nicio presiune externă sau diplomație nu poate reduce decalajul. Pacea va veni în cele din urmă – dar numai atunci când câmpul de luptă și circumstanțele materiale o vor forța. Nu va proveni din actuala campanie diplomatică a lui Trump, indiferent de câte termene limită stabilește.>>
Zelenski: Ucraina va refuza să cedeze teritoriu Rusiei / Negocierile de pace continuă
