Epoca noastră mega-amenințată. Previziunile economistului care a anticipat criza din 2008

<< De la publicarea „Megamenințărilor” în octombrie 2022, temele pe care le-am subliniat au devenit mainstream. Toată lumea recunoaște acum că amenințările economice, monetare și financiare sunt în creștere și interacționează în moduri periculoase cu diverse alte evoluții sociale, politice, geopolitice, de mediu, de sănătate și tehnologice. Prin urmare, în decembrie 2022, Financial Times a ales „policriză” ca fiind unul dintre cuvintele la modă ale anului. Oricare ar fi termenul preferat (alții au adoptat „permacriză” sau „confluență de calamități”), se admite din ce în ce mai mult faptul că nu doar economia globală, ci și supraviețuirea umană este în pericol.

Așa cum am avertizat în „Megamenințări”, „Marea Moderație” (o lungă perioadă de volatilitate macroeconomică scăzută după mijlocul anilor 1980) a făcut loc „Marii Stagflații”. În 2022, am asistat la o creștere bruscă a inflației în economiile avansate și pe piețele emergente, la o încetinire accentuată a creșterii globale care a continuat în 2023 și la semne de probleme grave legate de datoriile din sectorul public și privat, în timp ce băncile centrale au majorat ratele de politică monetară pentru a stabiliza prețurile.

Datorită acestei înăspriri a politicii monetare, inflația a scăzut în întreaga lume; în plus, impactul șocurilor stagflaționiste negative pe termen scurt – pandemia, creșterea bruscă a prețurilor la produsele de bază în urma invaziei Rusiei în Ucraina și politica „zero-COVID” a Chinei – s-a estompat treptat pe parcursul anului 2023. Dar inflația rămâne cu mult peste ținta de 2% în economiile avansate, iar o duzină de alte șocuri negative pe termen mediu, discutate în „Megamenințări”, au devenit mai severe.

De exemplu, de-globalizarea a continuat, mai multe țări trecând de la comerțul liber la comerțul securizat și de la integrarea economică la decuplare. Reshoring-ul, near-shoring-ul și „friend-shoring-ul” implică un compromis între eficiență și reziliență, lanțurile de aprovizionare globale „just-in-time” fiind înlocuite de acorduri „just-in-case”.

În plus, îmbătrânirea societății în Europa, Japonia și China reduce oferta de muncitori, în condițiile în care restricțiile privind imigrația împiedică fluxul de forță de muncă din țările sărace către cele bogate, ceea ce duce la creșterea costurilor forței de muncă. Schimbările climatice alimentează deja insecuritatea energetică și alimentară, crescând costurile energiei și ale alimentelor, iar lumea nu a făcut încă suficient de mult pentru a se pregăti de viitoarele pandemii.

Apoi, există riscuri noi, subapreciate, reprezentate de războiul cibernetic și de dezinformarea potențată de inteligența artificială, precum și probleme de lungă durată, cum ar fi reacția latentă împotriva creșterii inegalității bogăției (care ar putea duce la politici fiscale de crescut salariile și la susținerea politicienilor populiști). În cele din urmă, pe măsură ce Statele Unite se bazează mai mult pe dolar ca instrument de politică externă, de-dolarizarea rămâne un risc acut.

Astfel, în pofida moderării pe termen scurt a șocurilor legate de COVID, lumea se confruntă în continuare cu riscuri stagflaționiste majore (creștere mai mică și inflație mai mare), dintre care cele mai multe sunt susceptibile de a se accentua în următorul deceniu.

PETRECEREA S-A TERMINAT

De asemenea, am avertizat anterior că ratele ridicate și în creștere ale datoriei private și publice, care au atins 330% din PIB la nivel global în 2022 (420% în economiile avansate și peste 300% în China), marchează o schimbare dramatică față de perioada de dinainte de 2021, când ratele de îndatorare erau ridicate, dar ratele serviciului datoriei erau scăzute. Deceniul de stagnare seculară de după criza financiară mondială a fost caracterizat de o creștere scăzută a cererii agregate, de economii private și publice mari și de rate scăzute ale investițiilor. Creșterea lentă a condus la rate scăzute ale dobânzilor ajustate la inflație, în timp ce ratele de politică monetară apropiate de zero sau chiar negative, combinate cu relaxarea cantitativă și de credit, au menținut ratele nominale și reale foarte scăzute – și adesea negative – atât la capătul scurt, cât și la capătul lung al curbei randamentelor.

Dar acest mediu de bani ușor de utilizat a dispărut. Șocurile negative ale ofertei cauzate de pandemie, împreună cu politicile de stimulare ca răspuns la aceasta, au dus la o creștere bruscă a inflației începând cu 2021. Băncile centrale au reacționat atunci (în cele din urmă) prin creșterea ratelor nominale și reale. Însă, cu ratele de îndatorare privată și publică atât de ridicate, băncilor centrale le va fi dificil să reducă inflația la ținta de 2%. Ele sunt prinse într-o „capcană a datoriilor”, confruntându-se nu doar cu o dilemă – cum să atingă o inflație de 2% fără a provoca o aterizare dură a economiei -, ci și cu o „trilemă”: cum să obțină stabilitatea prețurilor, evitând în același timp o recesiune și o criză financiară.

Evoluțiile înregistrate de la publicarea „Megamenințărilor” au confirmat faptul că această triplă problemă este una serioasă. În cazul în care băncile centrale continuă să crească ratele de politică monetară pentru a reduce inflația la 2%, devine mai probabilă o recesiune și o criză a datoriilor în rândul debitorilor privați și publici cu grad ridicat de îndatorare. Dar dacă factorii de decizie politică clipesc și renunță la obiectivul lor de stabilitate a prețurilor, inflația și așteptările inflaționiste ar putea să declanșeze o spirală a prețurilor salariale.

Până în prezent, băncile centrale nu au clipit. Dar dacă inflația rămâne peste ținta stabilită – așa cum pare probabil, având în vedere creșterea ridicată a salariilor și prețurile încă ridicate ale materiilor prime – acestea ar putea în cele din urmă să cedeze pentru a evita provocarea unei încetiniri economice și a unui colaps financiar. Faptul că acestea au făcut deja o pauză în ceea ce privește majorarea ratelor în ciuda unei inflații de bază prea ridicate (care exclude prețurile volatile la alimente și energie) sugerează că s-ar putea să se pregătească să accepte o inflație peste ținta stabilită.

RĂZBOAIE DE NECESITATE

Pe lângă șocurile negative ale ofertei agregate, diferite tendințe ale cererii agregate implică, de asemenea, o creștere a inflației. Pe măsură ce deficitele cresc, băncile centrale ar putea fi obligate, în cele din urmă, să monetizeze datoria publică. Iar deficitele vor crește pentru că multe țări-cheie sunt angajate în cel puțin șase bătălii (inclusiv unele războaie reale) care vor necesita niveluri mai mari de cheltuieli.

Pentru început, ne aflăm acum într-o „depresiune geopolitică”, din cauza intensificării rivalității dintre Occident și puterile revizioniste (aliate tacit), precum China, Rusia, Iran, Coreea de Nord și Pakistan. Invazia Rusiei în Ucraina ar putea în continuare să se extindă și să tragă în NATO. Israelul – și, posibil, SUA – se află pe un curs de coliziune cu Iranul, care se află în pragul de a deveni un stat dotat cu arme nucleare. Operațiunea militară a Israelului în Gaza, ca răspuns la masacrul civililor israelieni de către Hamas la 7 octombrie, riscă să alimenteze flăcările unui conflict regional mai amplu, ceea ce ar provoca o nouă creștere a prețurilor la energie. Între timp, SUA și China continuă să se confrunte în legătură cu influența în Asia și soarta Taiwanului. Având în vedere că SUA, Europa, NATO și cam toată lumea din Orientul Mijlociu și Asia se reînarmează, niveluri mai ridicate de cheltuieli pentru arme convenționale și neconvenționale (inclusiv arme nucleare, cibernetice, biologice și chimice) sunt aproape asigurate.

Lupta împotriva schimbărilor climatice va fi, de asemenea, costisitoare. Se preconizează că costul măsurilor de atenuare și de adaptare se va ridica la trilioane de dolari pe an în următoarele decenii și este naiv să credem că toate aceste investiții vor stimula creșterea economică. Luați în considerare un război real care distruge o mare parte din capitalul fizic al unei țări. Deși un val de investiții în reconstrucție poate produce o expansiune economică, țara este în continuare mai săracă pentru că a pierdut o mare parte din bogăția sa. Același lucru este valabil și pentru investițiile în domeniul climei. O parte semnificativă a stocului de capital existent va trebui să fie înlocuită, fie pentru că a devenit învechită, fie pentru că a fost distrusă de evenimente cauzate de schimbările climatice.

Există, de asemenea, o bătălie costisitoare de dus împotriva viitoarelor pandemii. Dintr-o serie de motive – unele dintre ele legate de schimbările climatice – focarele de boli cu potențial de a deveni pandemii vor deveni mai frecvente. Indiferent dacă țările investesc în prevenție sau se ocupă de viitoarele crize de sănătate după aceea, costurile mai mari pe o bază perpetuă se vor adăuga la povara tot mai mare asociată cu îmbătrânirea societății și cu sistemele de sănătate și planurile de pensii cu plată pe parcurs. Deja, se estimează că aceste pasive implicite nefinanțate depășesc nivelul datoriei publice explicite pentru majoritatea economiilor avansate.

Ne putem aștepta, de asemenea, la o mobilizare asemănătoare unui război pentru a face față efectelor perturbatoare ale „globoticii”: combinația dintre globalizare și automatizare, care amenință un număr tot mai mare de ocupații cu gulere albe și albastre, inclusiv locuri de muncă creative și manageriale. Guvernele vor fi supuse unei presiuni tot mai mari pentru a-i ajuta pe cei rămași în urmă, fie prin scheme de venit de bază, fie prin transferuri fiscale mai mari sau prin servicii publice extinse. Aceste costuri vor rămâne mari chiar dacă automatizarea va duce la o creștere economică accelerată. De exemplu, pe SUA le-ar costa 20% din PIB doar pentru a susține un venit universal de bază (UBI) modest de 1.000 de dolari pe lună.

Apoi, există lupta conexă împotriva creșterii inegalității veniturilor și a bogăției. Această bătălie devine din ce în ce mai urgentă, acum că starea de rău care îi afectează pe tineri și multe gospodării din clasa de mijloc și muncitoare alimentează o reacție împotriva democrației liberale și a capitalismului de piață liberă. Pentru a împiedica regimurile populiste să ajungă la putere și să aplice politici economice nesăbuite și nesustenabile, democrațiile liberale vor trebui să cheltuiască masiv pentru a-și consolida rețelele de siguranță socială – așa cum multe fac deja.

În cele din urmă, gestionarea îmbătrânirii societății va necesita eforturi herculeene. Sistemele de sănătate și de pensii de tip pay-as-you-go vor adăuga la datoria publică explicită (care a atins deja un nivel de 112% din PIB, în medie, în economiile avansate) o datorie implicită care este adesea mai mare.

Aceste bătălii sunt necesare, dar vor fi costisitoare, iar constrângerile economice și politice vor limita capacitatea guvernelor de a le finanța cu taxe mai mari. Raporturile dintre impozite și PIB sunt deja ridicate în majoritatea economiilor avansate – în special în Europa -, iar evaziunea, evitarea și arbitrajul fiscal vor complica și mai mult eforturile de creștere a impozitelor pe veniturile mari și pe capital (presupunând că astfel de măsuri ar putea chiar să treacă de lobby-iști sau să obțină sprijinul partidelor de centru-dreapta).

INFLAȚIE, TAXE ȘI CHELTUIELI

Cheltuielile și transferurile guvernamentale mai mari, fără o creștere proporțională a veniturilor fiscale, vor duce la creșterea deficitelor bugetare structurale, făcându-le și mai mari decât sunt deja, ceea ce ar putea duce la rate de îndatorare nesustenabile care vor crește costurile de împrumut și vor culmina cu crize ale datoriei – cu efecte negative evidente asupra creșterii economice. Desigur, în aceste condiții, multe țări cu piețe emergente și țări în curs de dezvoltare cu datorii denominate în monedă străină vor trebui să intre în incapacitate de plată sau să se supună unor restructurări coercitive. Dar pentru țările care se împrumută în propria monedă, opțiunea oportună va fi să permită o inflație mai mare ca mijloc de erodare a valorii reale a datoriei nominale cu rată fixă pe termen lung.

Această abordare, care funcționează ca un impozit pentru cei care economisesc și creditori și ca o subvenție pentru cei care împrumută și debitori, poate fi apoi combinată cu alte măsuri draconice, cum ar fi represiunea financiară sau impozitele pe capital. Deoarece multe dintre aceste măsuri nu necesită aprobarea legislativă sau executivă explicită, ele devin în mod inevitabil calea de minimă rezistență atunci când deficitele și datoriile sunt nesustenabile.

Piețele de obligațiuni au început deja să semnaleze îngrijorări cu privire la deficitele fiscale și datoriile publice nesustenabile, nu doar în țările sărace și pe piețele emergente, ci și în economiile avansate. O creștere bruscă a ratelor obligațiunilor pe termen lung, atât în Europa, cât și în SUA, indică faptul că cererea de obligațiuni se reduce pe măsură ce oferta crește odată cu creșterea deficitelor bugetare, băncile centrale trec de la QE la QT (înăsprirea cantitativă), investitorii caută prime de risc mai mari, iar rivalii americanilor își reduc treptat rezervele de dolari. În plus, este posibil să existe o presiune și mai mare asupra ratelor pe termen lung în SUA și în alte țări din G10 atunci când Japonia va începe să normalizeze politica monetară și va renunța la politica de control a curbei randamentului pe care a folosit-o pentru a menține ratele pe termen lung aproape de 0%.

Și nu doar randamentele nominale ale obligațiunilor sunt în creștere, ci și cele reale. În timpul deceniului de stagnare seculară, randamentele reale pe termen lung au fost aproape de zero sau negative, din cauza economiilor ridicate și a ratelor scăzute ale investițiilor. Dar intrăm într-o eră de economii publice negative (deficite fiscale în creștere), economii private mai mici (determinate de îmbătrânirea populației și de creșterea mai redusă a veniturilor) și rate de investiții mai mari (din cauza atenuării și adaptării la schimbările climatice, cheltuielilor de infrastructură și IA).

Astfel, ratele reale sunt pozitive și sunt împinse în sus de primele de risc mai mari pentru obligațiunile publice, pe măsură ce datoriile cresc. Unele bănci de investiții estimează în prezent că rata de echilibru pe termen lung se apropie de 2,5%, în timp ce cercetările academice recente o situează mai aproape de 2%. În orice caz, costul nominal și real al capitalului va fi mult mai mare în viitor.

Având în vedere factorii de cerere și ofertă agregată care determină creșterea inflației, noua țintă de facto (deși nu este oficială) a inflației pentru următorul deceniu s-ar putea apropia de 4-5%. Dar acceptarea unei rate mai ridicate a inflației poate dezechilibra așteptările inflaționiste – așa cum s-a întâmplat în anii 1970 – cu consecințe grave pentru creșterea economică și pentru randamentele activelor financiare.

DUPĂ „BULA TOTULUI”

Până în 2021, relaxarea monetară, fiscală și de credit a umflat evaluările aproape tuturor: acțiuni americane și globale, proprietăți imobiliare și obligațiuni guvernamentale și corporative, companii de tehnologie, de creștere și de risc, precum și active speculative precum criptomonedele, acțiunile de tip meme și SPAC-urile (societăți de achiziție cu scop special). Când această „bulă a tuturor lucrurilor” s-a spart în 2022, activele speculative – începând cu VC, crypto și meme stocks – au pierdut mult mai multă valoare decât acțiunile tradiționale.

Dar și activele sigure, cum ar fi obligațiunile de stat, au pierdut bani, deoarece ratele mai mari ale dobânzilor pe termen lung au dus la scăderea prețurilor obligațiunilor. De exemplu, creșterea randamentelor obligațiunilor din SUA de la 1% la 3,5% în 2022 a implicat faptul că obligațiunile de trezorerie pe zece ani au pierdut mai mult din preț (-20%) decât S&P 500 (-18%). Anul acesta a adus pierderi suplimentare pentru obligațiunile cu scadență lungă (aproximativ -15% în termeni de preț), deoarece randamentele obligațiunilor au urcat și mai mult spre 5%. Modelele tradiționale de alocare a activelor care echilibrează acțiunile și obligațiunile au pierdut astfel pe ambele fronturi.

Această baie de sânge va continua probabil. Cu o inflație medie de 5%, în loc de 2%, randamentele obligațiunilor pe termen lung ar trebui să fie mai aproape de 7,5% (5% pentru inflație și 2,5% pentru un randament real). Dar dacă randamentele obligațiunilor cresc de la 4,5% în prezent la 7,5%, acest lucru va provoca o prăbușire atât a prețurilor obligațiunilor (cu 30%), cât și a acțiunilor (cu o piață bear serioasă), deoarece factorul de actualizare a dividendelor va fi mult mai mare. La nivel global, pierderile atât pentru deținătorii de obligațiuni, cât și pentru investitorii în acțiuni ar putea ajunge la zeci de trilioane de dolari în următorul deceniu.

Cu siguranță, acțiunile americane și globale și-au revenit până la mijlocul anului 2023, după piața bear din 2022. Dar cea mai mare parte a fost determinată de un mic grup de acțiuni Big Tech, care au beneficiat de speranța și de agitația din jurul inteligenței artificiale generative. Dacă se exclud aceste acțiuni de mare succes, piețele au fost aproape stagnante.

Mai mult, în cea mai mare parte a anului 2023, investitorii au fost implicați în iluzii cu privire la băncile centrale care declarau sfârșitul ciclului de creștere a ratelor, mulți dintre ei pariind chiar pe reduceri de rate în viitorul apropiat. Însă inflația persistentă a spulberat aceste speranțe, determinând băncile centrale să adopte o politică de „mai mult timp”, ceea ce va duce probabil la o contracție economică și la un stres financiar suplimentar. În vara și toamna anului trecut, randamentele obligațiunilor americane au urcat de la 3,7% la 5%, în paralel cu o altă corecție semnificativă a acțiunilor americane și mondiale.

În ceea ce privește creșterea economică, zona euro și Regatul Unit se află deja într-o cvasi-recesiune stagflaționistă, iar China este împotmolită într-o încetinire structurală. În timp ce SUA a evitat o recesiune, s-ar putea să ajungă la o recesiune scurtă și superficială, dacă politica Fed de „creștere pe termen lung” determină persistența unor randamente ridicate ale obligațiunilor.

DEPRESIUNEA GEOPOLITICĂ

În orice caz, riscul unei piețe bear pentru acțiuni este mai degrabă secular decât ciclic. Dacă o serie de mega-amenințări se materializează în următorul deceniu, impactul lor stagflaționist va submina acțiunile pe termen mediu.

Toate dovezile recente sugerează că „depresiunea geopolitică„ se înrăutățește: invazia Rusiei în Ucraina a evoluat într-un război de uzură, ucrainenii organizând o contraofensivă istovitoare pentru a recupera teritoriul pierdut în 2022. Războiul s-ar putea intensifica cu ușurință, atrăgând alte părți – cum ar fi NATO – sau escaladând cu utilizarea de arme neconvenționale. Astfel de scenarii, desigur, ar aduce noi vârfuri ale prețurilor energiei și ale materiilor prime.

În Orientul Mijlociu, Iranul este pregătit să facă pasul final de la îmbogățirea uraniului la construirea unei arme nucleare. Acest lucru pune Israelul în fața unei alegeri fatale: fie să accepte un Iran înarmat nuclear și să spere că descurajarea tradițională funcționează, fie să lanseze un atac militar – ceea ce ar provoca o creștere bruscă a prețului petrolului (printre altele), fapt care ar putea duce la o scădere a economiei globale într-o perioadă de stagflație. Conflictul dintre Israel și Hamas din Gaza ar putea foarte bine să escaladeze într-unul regional care să implice Iranul și Hezbollahul.

În Asia, războiul rece dintre SUA și China se răcește din ce în ce mai mult și ar putea deveni fierbinte dacă China decide să reunească Taiwanul cu partea continentală prin forță. Și, în timp ce atenția lumii este concentrată asupra Ucrainei, Taiwanului și a Fâșiei Gaza, Coreea de Nord devine tot mai agresivă cu lansările sale de rachete deasupra apelor din jurul Coreei de Sud și Japoniei.

Dintre aceste riscuri, cel mai mare este o escaladare a războiului rece sino-american. În urma summitului G7 din mai 2023 de la Hiroshima, președintele american Joe Biden a afirmat că se așteaptă la un „dezgheț” cu China. Cu toate acestea, în ciuda unor întâlniri bilaterale oficiale, relațiile rămân glaciale. De fapt, însuși summitul G7 a confirmat temerile chinezești legate de faptul că SUA urmăresc o strategie de „reținere, încercuire și suprimare cuprinzătoare”. Spre deosebire de reuniunile anterioare, când liderii G7 au oferit mai mult vorbe și puține acțiuni, summitul de la Hiroshima ar putea fi cel mai important din istoria grupului. Recentul summit de la San Francisco dintre președintele chinez Xi Jinping și Biden nu a schimbat nimic structural în coliziunea dintre SUA și China. În pofida unei detensionări parțiale pe termen scurt, războiul rece se răcește și s-ar putea în cele din urmă să se încingă din cauza problemei Taiwanului.

La urma urmei, SUA, Japonia, Europa și prietenii și aliații lor au arătat mai clar ca niciodată că intenționează să își unească forțele pentru a contracara China. Japonia, în calitate de gazdă, s-a asigurat că a invitat lideri-cheie din Sudul Global pe care dorește să îi înroleze pentru a limita ascensiunea Chinei. Principalul dintre aceștia a fost prim-ministrul indian Narendra Modi. În timp ce India (care a deținut președinția G20 în 2023) a adoptat o poziție neutră în ceea ce privește războiul Rusiei din Ucraina, ea este de mult timp blocată într-o rivalitate strategică cu China, în parte din cauza frontierei comune îndelungate a celor două țări, ale cărei porțiuni rămân disputate.

Chiar dacă India nu va deveni un aliat formal al țărilor occidentale, va continua să se poziționeze ca o putere independentă, în ascensiune, ale cărei interese sunt mai mult aliniate cu Occidentul decât cu China și aliații săi de facto (Rusia, Iran, Coreea de Nord și Pakistan). În plus, India este membru oficial al Dialogului cadrilater de securitate cu SUA, Japonia și Australia, al cărui scop explicit este de a descuraja China. Japonia și India au relații de prietenie de lungă durată și o istorie comună de relații de adversitate cu China.

De asemenea, Japonia a invitat la G7 Indonezia, Coreea de Sud (cu care urmărește un dezgheț diplomatic, motivat de preocupările comune privind China), Brazilia (o altă putere-cheie din Sudul global) și pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski. În fiecare caz, mesajul a fost clar: prietenia sino-rusă „fără limite” are consecințe grave asupra modului în care alte puteri percep China.

În comunicatul său final, G7 a explicat pe larg modul în care va confrunta și descuraja China în anii următori. Acesta a denunțat „coerciția economică” și expansionismul chinez în Mările Chinei de Est și de Sud, a subliniat importanța unui parteneriat indo-pacific și a emis un avertisment clar către China de a nu ataca sau invada Taiwanul.

Între timp, războiul tehnologic și economic dintre Occident și China continuă să se intensifice. Japonia a impus recent restricții asupra exporturilor de semiconductori către China, restricții care nu sunt mai puțin draconice decât cele introduse de SUA, iar administrația Biden a făcut de atunci presiuni asupra Taiwanului și Coreei de Sud pentru a le urma exemplul. Ca răspuns, China a interzis semiconductorii fabricați de producătorul american de cipuri Micron și a început să restricționeze exporturile unor metale critice asupra cărora deține un cvasi-monopol în ceea ce privește producția și rafinarea.

De asemenea, producătorul american de cipuri Nvidia – care devine rapid o superputere corporatistă, datorită cererii în creștere pentru cipurile sale avansate pentru a alimenta aplicațiile de inteligență artificială – se confruntă cu noi constrângeri în ceea ce privește vânzările către China. Factorii de decizie politică din SUA au arătat clar că intenționează să mențină China cu cel puțin o generație în urmă în cursa pentru supremația IA. În acest scop, legea americană CHIPS și Science Act din 2022 a introdus stimulente masive pentru relocarea producției de cipuri.

În prezent, riscul este că China va profita de rolul său dominant în producerea și rafinarea metalelor rare, care sunt elemente-cheie în tranziția ecologică. China și-a crescut deja exporturile de vehicule electrice cu aproximativ 700% în valoare din 2017 și începe să construiască avioane comerciale care, în cele din urmă, ar putea concura cu Boeing și Airbus.

În interviurile acordate cu ocazia împlinirii a 100 de ani în luna mai, Henry Kissinger – arhitectul „deschiderii Americii către China” în 1972 – a avertizat că, dacă cele două țări nu găsesc o nouă înțelegere strategică, vor rămâne pe un curs de coliziune care s-ar putea încheia pur și simplu cu un război. Cu cât este mai profundă înghețarea, cu atât mai mare este riscul unei crize violente și a unor ostilități militare în acest deceniu.

Chiar și fără un război fierbinte real între SUA și China, un război mai rece va însemna o mai mare fragmentare a economiei globale, o mai mare balcanizare a lanțurilor de aprovizionare globale, o mai mare reducere a riscurilor sau decuplare și mai multe restricții asupra fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capital, oameni, date și cunoștințe. Liberul-schimb neoliberal a fost eliminat; politicile industriale, „economia națională”, subvențiile și comerțul securizat au intrat în vigoare, pe măsură ce lumea se împarte din ce în ce mai mult în două domenii economice, monetare, financiare, valutare, comerciale, de investiții și tehnologice.

CEILALȚI ELEFANȚI DIN CAMERĂ

În același timp, costurile schimbărilor climatice vor continua să crească rapid. Oamenii de știință se așteaptă în prezent ca temperaturile medii globale să atingă 1,5° Celsius peste nivelurile preindustriale – obiectivul Acordului de la Paris privind clima – în următorii cinci ani. Pentru a limita creșterea temperaturii, emisiile de gaze cu efect de seră ar trebui reduse la jumătate până în 2030 – ceea ce este practic imposibil. Chiar dacă toate angajamentele asumate la COP26 de la Glasgow și la COP27 de la Sharm El-Sheikh ar fi îndeplinite – ceea ce este foarte puțin probabil – temperaturile ar fi în continuare pe cale să atingă 2,4°C peste nivelurile preindustriale până la sfârșitul secolului. În absența unor acțiuni reale, dorința ecologică și inflația ecologică au devenit generalizate.

Vestea bună este că există multe opțiuni tehnologice care pot accelera decarbonizarea și ne pot ajuta să atingem un nivel net zero de emisii cu un impact limitat asupra creșterii economice: energia regenerabilă, captarea și stocarea carbonului, hidrogenul curat și verde și fuziunea nucleară. Vestea proastă este că fuziunea este încă departe de comercializare, iar multe dintre celelalte opțiuni rămân costisitoare în comparație cu combustibilii fosili. Modul în care omenirea gestionează schimbările climatice reprezintă o catastrofă feroviară cu încetinitorul.

Înrăutățind situația, piețele emergente mai sărace și țările în curs de dezvoltare se confruntă cu perspective economice dezastruoase. După o redresare anemică în urma pandemiei COVID-19, acestea au dus greul creșterii prețurilor la alimente și energie în urma invaziei Rusiei în Ucraina. Inflația mai mare a erodat veniturile reale, iar monedele lor s-au slăbit în raport cu dolarul. Acest lucru, combinat cu ratele mai mari ale dobânzilor, i-a lăsat pe mulți cu datorii nesustenabile. Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială estimează că aproximativ 60% dintre țările sărace și 25% dintre piețele emergente nu își pot plăti datoriile și vor trebui să le restructureze.

În acest context, creșterea sărăciei, schimbările climatice, inegalitatea și conflictele sociale ar putea duce cu ușurință la instabilitate politică internă sau chiar la state eșuate, provocând migrații în masă și alimentând tendința spre populismul economic. Cea mai mare parte a Americii Latine este condusă în prezent de populiști de stânga, în timp ce populismul autoritar de extremă-dreapta este în creștere în alte părți ale lumii.

În SUA, Donald Trump este favoritul clar pentru a câștiga nominalizarea Partidului Republican pentru alegerile prezidențiale de anul viitor și ar putea chiar să recucerească Casa Albă. În Regatul Unit, demagogul Boris Johnson rămâne foarte popular. Un partid cu rădăcini fasciste conduce Italia, iar Marine Le Pen, de extremă-dreapta, rămâne liderul de facto al opoziției în Franța. În Turcia, președintele Recep Tayyip Erdoğan, recent reales, continuă să-și consolideze regimul autocratic. Până la atacul Hamas, Israelul a fost guvernat de cea mai de dreapta coaliție din istoria sa. Și, bineînțeles, președintele rus Vladimir Putin și Xi au format o nouă axă autoritară.

În cele din urmă, în anul care a trecut de la apariția „Megamenințătilor”, IA a devenit un subiect și mai important, datorită lansării publice a platformelor de IA generativă precum ChatGPT. Inițial, am prezis că arhitecturile de învățare profundă („rețele de transformare”) vor revoluționa IA, iar acest lucru pare să se fi întâmplat. Beneficiile potențiale – și capcanele – ale AI generative sunt profunde și devin din ce în ce mai clare. În ceea ce privește partea pozitivă, productivitatea ar putea crește brusc, mărind plăcinta economică; însă, așa cum s-a întâmplat în cazul primei revoluții digitale și al creării internetului și aplicațiilor sale, va fi nevoie de timp pentru ca aceste câștiguri să apară.

De asemenea, riscurile asociate cu IA devin tot mai clare. Mulți își fac griji cu privire la șomajul tehnologic permanent – nu doar în rândul muncitorilor slab calificați, ci și în rândul profesiilor creative. Într-un scenariu extrem, economia de peste două decenii ar putea crește cu o rată de 10% pe an, dar cu un șomaj de 80%. Prin urmare, un risc conex este acela că IA va fi o altă industrie în care câștigătorii vor lua totul și care va amplifica inegalitatea veniturilor și a averilor.

De asemenea, inteligența artificială va avea un efect similar asupra dezinformării, inclusiv prin intermediul videoclipurilor „deep fake”, și a diferitelor forme de război cibernetic, în special în preajma alegerilor. Și, bineînțeles, există riscul mic, dar teribil, ca progresele în domeniul IA să conducă la AGI (inteligență generală artificială) și la obsolescența speciei umane.

Dezbaterea cu privire la necesitatea de a reglementa mai strict firmele de tehnologie – sau chiar de a le diviza – continuă să se intensifice. Dar contra-argumentul evident este că America are nevoie de Big Tech și de firmele de IA pentru a-și asigura dominația asupra Chinei, care face tot posibilul pentru a deveni o superputere militară.

Din fericire, dacă IA va introduce o lume cu o creștere anuală de 10%, ar putea fi posibil un UBI sau o redistribuire substanțial mai mare a veniturilor. În plus, IA ne-ar putea ajuta să abordăm și alte amenințări majore, cum ar fi schimbările climatice și viitoarele pandemii. Deși niciunul dintre aceste rezultate pozitive nu poate fi considerat ca fiind garantat, având în vedere puterea și influența pe care o exercită elitele, problemele de distribuție sunt întotdeauna mai ușor de abordat într-un mediu cu o creștere economică ridicată decât într-unul cu o creștere economică scăzută.

În timp ce forțele stagflaționiste vor afecta creșterea și vor exacerba amenințările majore pe termen mediu, viitorul ar putea fi luminos dacă vom putea evita un scenariu distopic în care amenințările majore se vor alimenta reciproc în mod distructiv. Prima noastră prioritate va fi să supraviețuim următoarelor câteva decenii de instabilitate și haos. >>

Putin pare să câștige războiul din Ucraina – cel puțin pentru moment