Sunt instruiți să facă față morții, dar chiar și așa, nimic din experiența lor nu i-a pregătit pentru numărul de cadavre care ies din secțiile de terapie intensivă. Sau pentru rolul care le-a fost atribuit ad-hoc de a oferi sprijin moral al pacienților care-și dau ultima suflare, izolați total de familie și prieteni. Este devastator, spun medicii, asistentele, infirmierele, este demoralizant și imposibil de imaginat pentru un om care nu a lucrat măcar o zi în sistemul de sănătate. Un material tulburător, publicat de Vanity Fair, pe care îl redăm pe larg în cele ce urmează. Un articol cuprinzător despre rutina cu provocări fără precedent cu care i-a copleșit pe medici pandemia de coronavirus.
La fel ca mulți dintre cei care contractează COVID-19, povestește un medic din New Jersey care tratează astfel de bolnavi, și această pacientă se străduia să respire. În fiecare zi, medicul verifica o listă de nume pentru a vedea dacă persoana cu pricina mai trăia. Treptat, tubul respirator s-a înfundat cu „secreții vâscoase și maro”. Cu fiecare zi ce trecea, corpul ei se „descompunea”: „insuficiență renală, electroliți anormali, un pneumotorax de la presiunile ridicate ale căilor respiratorii care-i izbeau plămânii”.
În ziua în care a fost intubată, medicul „i-a spus că va fi în regulă, știind de fapt că există un risc ridicat să nu mai iasă în viață din acea cameră de 10×10”.
A avea de-a face cu moartea este ceva obișnuit pentru medici și asistente – ei sunt antrenați să facă față situațiilor dificile. Însă, pentru mulți, pandemia de coronavirus este diferită. Volumul mare de pacienți, în combinație cu o rată mare a mortalității și un virus extrem de contagios, pun cadrele medicale în situația de a se confrunta adesea cu numeroase decese în fiecare zi, dar și cu experiența de a lucra în cel mai stresant mediu din toată cariera lor.
„Cel mai dificil e când pacienții îți ajung deja în stare de detresă respiratorie severă și sunt intubați sau fuseseră deja intubați și în șoc sever”, explică dr. Nicholas Caputo, șeful al departamentului de medicină de urgență la NYC Health+Hospitals/Lincoln. „Acești pacienți tind să intre rapid în colaps și sunt dificil de resuscitat – pe majoritatea nu-i mai poți salva. Apoi, trebuie sunată familia, iar familia probabil că nu se aștepta la acest deznodământ. Informezi persoana de la celălalt capăt al firului. Aproape ca la un semnal, telefonul cade din mâna omului și auzi țipete, plâns, strigăte de tipul: Nu, nu, nu…. Asculți toată această agonie, dar nu închizi încă pentru trebuie, în continuare, să transmiți familiei care sunt pașii următori. Inevitabil, la un moment dat cineva preia receptorul și întreabă: Îmi cer scuze, domnule doctor, ce urmează? Multe telefoane au fost scăpate din mână în ultimele săptămâni”, povestește dr. Caputo, pentru Vanity Fair.
Este deja cunoscut că oamenii care mor de COVID-19 se sting singuri, fără sprijin din partea celor dragi sau a prietenilor. În mod particulare, acest aspect s-a dovedit a fi deosebit de dificil de gestionat de către cadrele medicale, ajunse în ipostaza de a fi și principalul factor de sprijin emoțional. „Unul dintre primii pacienți cu COVID pe care i-am avut aici nu a supraviețuit bolii. Era un cuplu – soția a scăpat, soțul nu. Se aflau peste hol unul de celălalt. Familiile lor nu i-au putut vizita. Și a venit acel moment în care nu mai a mai fost nimic de făcut”, povestește un medic din Misssissippi.
Dr. Caputo își amintește că a folosit FaceTime pentru a comunica cu familia unui pacient tânăr chiar înainte de intubarea lui: „Am ținut telefonul deasupra sa. Familia încerca să-l liniștească că vor veni să-l viziteze când starea i se va mai îmbunătăți… Pacientul nu putea să scoată decât două cuvinte: te iubesc. Nu am putut să-mi stăpânesc lacrimile. Și nici cu timpul nu a devenit mai ușor”. „Nu sunt sigur că cineva ar putea înțelege cu adevărat prin ce au trecut medicii și asistentele … Am fost epuizat emoțional și fizic. Mi-am simțit sufletul zdrobit”.
Dr. Michael Osterholm, profesor și director al Centrului pentru Cercetări în Boli Infecțioase și Politici, de la Universitatea din Minnesota, consideră că profesioniștii din domeniul medical sunt acum „în mijlocul unei zone de război. Întreaga lor lume este despre această bătălie. Dumnezeule, sunt curajoși”.
Profesorul intervievat de Vanity Fair subliniază că una dintre problemele actuale e aceea de a face pe toată lumea să fie conștientă că bătălia cu coronavirusul e una pe termen lung. „Va fi aici 16-18 luni dacă avem noroc să se găsească un vaccin. Ceea ce vedem acum este doar încălzirea”.
Dacă perioada se prelungește, potențialul impact psihologic al COVID-19 asupra comunității medicale ar putea fi unul extraordinar. „Am văzut deja semne că această pandemie are un efect psihologic extrem de dur asupra medicilor și asistenților medicali”, explică un medic din New York. „Un studiu realizat de către medici și asistente din Wuhan a indicat un nivel ridicat de depresie și anxietate în rândul cadrelor care tratează COVID-19. Am auzit de la colegii mei din prima linie că cea mai grea parte a îngrijirii pacienților cu COVID-19 este să-i privească cedând la boală și știind că nu pot ajuta pacientul indiferent de ceea ce fac. Acea neputință poate contribui în mod semnificativ la traume morale și agravarea epuizării psihice”.
Medicul din New Jersey mai arată că pandemia i-a schimbat sentimentele în legătură cu profesia pe care și-a ales-o: „Înainte de COVID-19 îmi plăcea să vin la muncă. Am avut grijă în principal de pacienții programați pentru intervenții chirurgicale și uneori de cazuri aduse de urgență”. În timpul pandemiei, doctorița a asistat însă la „lucruri care sunt dificil de văzut. Am fost instruiți pentru asta, dar volumul mare de pacienți care mor în jurul nostru zilnic este copleșitor din punct de vedere emoțional. Singurul moment în care pot procesa emoția acumulată în ziua precedentă e când mă aflu la volan, mergând spre serviciu, și plângând de teama a ceea ce îmi rezervă ziua”.
Mulți medici au descris senzația de debranșare dintre ei și cei din afara domeniului medical. „Mă simt ca și cum publicul larg este înstrăinat de presiunea emoțională pe care o trăiesc medicii, asistentele și toți lucrătorii din prima linie. Una e să urmărești știrile de seară, să afli numărul morților, al cazurilor noi și să auzi ordinul de a sta în casă, iar alta e să vezi cadavrele din afara morgii noastre care dă pe-afară. Sau să vezi epuizarea pe fețele personalului medical. Sau să-i vezi plângând la schimbul de tură, după o agitație de dimineață care include o rugăciune pentru ca toată lumea să fie în siguranță. Dacă nu lucrați în sistemul medical și nu vedeți ce se întâmplă în spatele ușilor de la Urgență și ATI, nu vă puteți imagina ce se întâmplă zilnic. Intubații, compresii toracice, dializă, tuburi toracice, alarme, anunțul că a mai murit un pacient. Trupurile se îngrămădesc atât de repede încât morga și casele funerare locale nu sunt capabile să le proceseze suficient de repede. Soluția: le lași în afara morgii sau le așezi în camioane frigorifice”, povestește medicul din New Jersey.
Un altul, de data asta din New York a menționat și el, pentru Vanity Fair, că „este îngrozitor, descurajant, copleșitor, demoralizant. Spitalele au început de curând să anunțe fiecare caz de pacient COVID-19 care este scos de la ventilator sau externat – un sunet de aplauze. Acesta este un bun antidot contra morții”.
