În sfârșit, Europa a acceptat realitatea: aceea că ostilitatea administrației Trump față de bătrânul continent este profundă, dar mai ales aceea că ostilitatea administrației Trump nu mai poate fi întâmpinată altfel decât cu aceeași monedă.
Și tot în sfârșit, în ultimele săptămâni, Europa și-a găsit cuvintele, tonul și ritmul ce trebuie angajate pentru a se face nu doar auzită, ci și ascultată la nivelul Casei Albe.
Recent dezvăluitul raport întocmit în pregătirea Conferinței de Securitate de la München (MSC), ce va avea la sfârșitul acestei săptămâni, este simptomatic. Totodată, prin idei și ascuțimea modului în care au fost exprimate, documentul dă un semnal categoric – acela că nu mai este loc de întors în relațiile dintre cele două maluri ale Atlanticului, acela că apus-au vremurile în care păunul Donald era lăsat să se creadă regele pădurii doar pentru că îl ajută penajul și tupeul.
De altfel, raportul pregătit pentru conferința de la München creează decorul pentru un cadru răsturnat, în 2026, în raport cu cel din 2025 – anul trecut, reprezentată de vicepreședintele JD Vance, de la tribuna MSC America îi dădea Europei lecții indigeste, în timp ce anul acesta America este aceea care va trebui să-și pregătească stomacul pentru un dialog amar.
Însă contraofensiva europeană la adresa lui Trump, pe care cumva o formalizează raportul pregătitor pentru MSC, a început încă din 2025, în culise, primele săptămâni ale lui 2026 reprezentând mai degrabă o accelerare și la nivel de discurs public.
În 2025, riposta Europei, dusă în spatele ușilor închise, a fost evidentă și s-a dovedit eficientă: liderii europeni au făcut un zid suficient de solid în jurul omologului Zelenski, un zid suficient de solid pentru a reuși să zădărnicească tentativele lui Trump de a-i preda lui Putin Ucraina la cheie.
În 2026, cu Ucraina pe moment relativ securizată, riposta Europei a deschis brusc mai multe fronturi:
- Unul comercial – prin încheierea acordurilor de liber schimb între UE și Mercosur, respectiv între UE și India.
- Unul geopolitic și de securitate – prin înecarea la mal a demersului trumpist de anexare a Groenlandei, respectiv prin întâmpinarea glacială a “privatizării” trumpiste a ONU via așa-numitul Consiliu pentru Pace. Ca și prin ridicarea la un nivel calitativ superior a relației cu Canada, aspect fundamental subliniat la Forumul de la Davos.
- Unul politic – prin debutul respingerii fără echivoc a ingerințelor administrației Trump în politica internă a unor state UE – vezi cazul extraordinar al Poloniei, unde ambasadorul american a fost pus la punct, dur și concertat, atât de amicii cât și de inamicii politici ai președintelui Parlamentului (fapt fără precedent mai ales pentru un aliat al SUA din Europa de Est); ca și prin întețirea criticilor la adresa complicității nerușinate a Casei Albe și a mișcării MAGA cu extrema dreaptă din Europa. Și nici recentul raport trumpist anti-UE al Comisiei juridice din Camera Reprezentanților nu a fost scutit de veninul european.
- Unul politico-economic – vezi debutul unei discuții serioase privind limitarea accesului la rețele sociale pentru minori, în Europa, respectiv vezi convocarea lui Elon Musk la audieri de către procurorii francezi, la pachet cu percheziționarea sediului X din Paris.
- Unul militaro-economic – căci reticenți decenii la rând în a angaja cheltuieli masive cu dezvoltarea propriei autonomii militare strategice, europenii au fost în cele din urmă împinși de neîncrederea cultivată de Trump să facă marele pas. E un pas complex, întins pe termen lung, dar deznodământul va fi delicat pentru SUA: influența sa asupra europenilor se va diminua, iar volumul contractelor de achiziții de echipamente militare americane, în Europa, va scădea și el. Căci Europa începe să-și plătească nota imputată agresiv de Trump, dar banii vor fi pe an ce trece virați în sumă mai mare în buzunarele propriei industrii de apărare. Riposta asta europeană e în curs, este profundă și la un moment dat se va adeveri devastatoare pentru Washington.
- Ar mai fi și unul social – la firul ierbii, atmosfera este încinsă, după cum o relevă chiar sondajele de opinie din Europa. Cetățenii europeni sunt profund tulburați și de comportamentul lui Donald Trump, ca individ, dar și de direcția spre care împinge actualul președinte american deopotrivă democrația din SUA și din Europa, ca și relația dintre cei doi parteneri strategici. Dar în sfârșit s-a făcut și pasul deosebit de la sondaje la tribune: recent, la Milano, vicepreședintele Vance a avut ocazia unică de a măsura pe propria piele nivelul de dispreț pe care îl resimt oamenii, în Europa, deopotrivă față de el personal și față de șeful său. Huiduit aproape de un întreg stadion, JD Vance nu ar greși dacă, la întoarcerea acasă, și-ar avertiza șeful de clan prezidențial că episodul huiduielilor de pe San Siro ar putea fi abia începutul; că în contactul direct cu cei din Europa, pentru liderii actualei administrații a SUA nu va mai fi loc de aplauze politicoase și zâmbete ipocrite. De luat în seamă și comentariile șefei diplomației UE, Kaja Kallas, care a aplaudat deschis reacția publicului de pe San Siro la vederea lui JD Vance, numind-o “mândrie europeană”. Exasperată și stupefiată de Trump, Europa a plonjat în apele sincerității tăioase.
Faptul că starea de spirit din Europa, față de administrația Trump, a atins punctul de inflexiune e pus în lumină nu doar de punctele înșirate mai sus, în particular nu doar de extraordinarul raport preparator al MSC, ci și de reacția SUA la acest raport.
Momentan, reacția a venit de la nivelul ambasadorului SUA la NATO, Matthew Whittaker. Oficialul american a respins criticile, dar a făcut-o într-un registru civilizat, profund non-trumpist – semn mai degrabă nu de bunăvoință și bună-credință, cât de preocupare și neliniște la nivelul tehnic al diplomației de la Washington și chiar al bizarei administrații Trump.
Bietul Trump a comis aceeași greșeală ca idolul său, bietul Putin: crezuse că poate strivi rapid Ucraina, crezuse că Europa era deja strivită.
Pentru spirite ușor mai elaborate și mai treze decât Donald Trump, faptul că Europa a început să răspundă cu limbajul forței provocării trumpiste fusese ceva ușor de anticipat (detalii în link-ul de la final).
Iar faptul că Europa a început să facă asta trebuie privit într-un registru pozitiv, nu negativ tocmai de către însăși America.
De ce?
Întrucât aceasta e singura cale cu șanse autentice de a recupera și exploata pe mai departe în interes reciproc esențialul relației dintre cele două maluri ale Atlanticului.
Între cele două maluri există azi un singur factor perturbator, Donald Trump. Faptul de a-l tolera la infinit chiar nu va mai ajuta pe nimeni.
Europenii par în sfârșit să fi priceput asta, iar americanii care încă prețuiesc “vechea” Americă au toate motivele să le mulțumească.
Carnivori în blană de erbivori. Trump a înțeles greșit ce poate face, în realitate, Europa
